„Să nu privești înapoi!” Nevasta lui Lot a privit și s-a făcut stâlp de sare. Orfeu a privit și a pierdut-o definitiv pe Euridice. „Să privești înainte!”
Pe 21 martie se împlinesc 40 zile de la plecarea doamnei diriginte, acolo unde „nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Un suflet de lumină s-a așezat în veșnicia divină.
Au trecut 40 de zile de tristețe. 40 de zile de când am învățat o ultimă lecție de la prețuita noastră dirigintă din liceu, doamna Sofica Butnaru. O lecție despre discreție și demnitate.
O lecție oferită prin puterea exemplului – atât cât puterile i-au mai permis. Un om frumos: pedant, funciar bun, inteligent, integru, blând, demn, discret. Așa a trăit, mai ales discret. Discret a și plecat.
Am aflat și am rămas tăcuți. Tăcuți și implacabili.
Există momente în viață, când cuvintele sunt de prisos. Nimic nu mai ajută acolo unde absența se instaurează subit. Ce simțim? Gol. Gol și profundă părere de rău!
Intrăm într-un alt spațiu de rezonanță și trecem prin sita memoriei, prin crestele sufletului, cu o nostalgie proustiană, întâmplări, amintiri, cu ecouri diferite pentru fiecare în parte.
Revenim în registrul literaturii, pentru a nu ne îndepărta de catedra ei iubită, îi vom face o Declarație de iubire: „fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv […] pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt” (Gabriel Liiceanu, Declarație de iubire, București, Editura Humanitas, 2001, p. 85).
Pe ea, pe diriginta noastră, „am iubit-o până la capăt”, chiar dacă vitreg, „timpul pierdut” – nu doar pentru Proust – nu ne-a mai îngăduit prea multe întâlniri. Sperăm că am răspuns îndemnului socratic, din timpul orelor de latină – nosce te ipsum! (=Cunoaşte-te pe tine însuţi!), că am înțeles propria măsură în devenirea individuală – Omnium rerum homo mesura est (Protagoras) (= omul este măsura tuturor lucrurilor…), pentru că tot ce ne-a învățat a fost în consonanță cu principiile ei existențiale ancorate, întotdeauna, în profunzimile marilor filosofi.
Sperăm să se mândrească cu noi și să ne privească de Sus zâmbind, pentru că de la ea am învățat că Non scholae, sed vitae discimus (Seneca) (=Nu pentru şcoală învăţăm, ci pentru viaţă învăţăm), și Audaces, fortuna juvat (Vergiliu) (= norocul este de partea celor îndrăzneți).
Noi vom urma îndemnul îngerilor lui Lot: vom privi înainte, dar nu o vom uita, o vom purta în gând și, discret, din când în când, vom însăila câteva rânduri pentru a oglindi amintirile comune și aprecierea noastră, chiar dacă am exprimat-o rar, mult mai rar decât ar fi meritat; în liceu, din respect și o oarecare temere de a nu părea îndrăzneți, după liceu, în perioada studenției, pentru a nu o copleși cu vreun compliment, pe care, din modestie, nu l-ar fi putut purta.
A știut și i-a plăcut mai mult să ofere decât să primească. Ne-a oferit, cu sacrificiul viermelui de mătase, o ultimă și fină lecție de discreție și demnitate. Promitem să o învățăm, să o știm pentru data viitoare!
Fugit irreparabile tempus! (lat.) (= timpul fuge fără să se mai întoarcă!), Vergiliu, „Georgica”, III, 284. Eheu! Fugaces… Labuntur anni (lat.) (= vai!… cum se scurg anii în fugă!) – Horațiu, „Ode”, II, 14, 1-2.
Vă mulțumim, doamna dirigintă pentru exemplu, vă prețuim pentru felul în care ne-ați făcut să ne simțim mereu!
Cu gol în suflet și dor, un gând pios de mulțumire și recunoștință pentru cea care a fost și va rămâne un model de probitate umană și profesională, buna noastră dirigintă, Sofica Butnaru.
Colectivul clasei XII F, promoția 1992 (text scris de Simona Crill).
