Cu Nicu Gane la ”Nicu Gane”Cultură

Cu Nicu Gane la ”Nicu Gane”

       Accesări: 937

De copil, am trăit în atmosfera gănistă prin părinții mei care au slujit în acest locaș de cultură ce s-a constituit și pentru mine ca o a doua familie. Băiat năzbâtios și curios, mi-am însoțit tatăl la lucrările de pe șantierul școlii. Am privit cu ochii mei − precum E. Lovinescu altădată − ridicarea palatului școlii (iertată fie-mi asocierea), ridicarea noilor construcții din perimetrul acesteia ce devenise între timp macroșcoală prin fonduri de la ministerele industriale ce o patronau. Am fost martor ridicării noilor clădiri: Sala de sport, Internatul, Atelierul-Școală și Cantina.

În special, aceasta din urmă m-a fascinat. După ce veneam de la grădiniță, nu aveam răbdare măcar pentru prânz. Priveam uimit înălțarea zidurilor – ”A doua zi iar/ A treia zi iar/ A patra zi iar”… cu bucuria copilului ce nu cunoștea legenda Meșterului. În urătura Luminiței Pavel se vorbea de director ca de un alt meșter Manole pe schelele timpurilor noi; înțelegeam munca, dar nu patima și sacrificiul. A trebuit să treacă un timp până la înțelesul deplin… Trăiam ca în povești episodul cu întreruperea circulației dintr-un capăt în celălalt al orașului pentru a face loc înaintării marilor planșee care urmau să susțină plafonul extraordinarei și modernei clădiri. Urmăream vrăjit macaralele, ridicarea zidurilor, iureșul muncii, sufeream ploaia și zloata, vântul și condițiile vitrege. Înclinam să devin constructor, dar mai sigur, macaragiu. Fascinației utilajelor din construcții i s-a adăugat pasiunea pentru mașini. Mă imaginam apoi șofer de tir, călătorind în locuri îndepărtate. Pe la 5-9 ani eram constructor, pe la zece ani, tirist. Oricum, sunt proprietarul unor amintiri legate de macroșcoala de la ”Nicu Gane”. Ne era cald în inimă. ”Minunea” de pe Șomuz în sus s-a ridicat fiind și azi dovada muncii a ”Calfe și zidari/ Și Manole zece/ Care-i și întrece”. M-am mândrit și mă mândresc cu Meșterul, Constructorul, Directorul!

Ca școlar, m-am reîntâlnit cu Nicu Gane mai întâi în Povestiri istorice ale lui Dumitru Almaș. Stejarul din Borzești m-a impresionat. Un joc de copii, eroic și tragic. Gheorghe, prietenul din copilărie a lui Ștefan, rămâne ”spânzurat de o creangă” atunci când năvălesc tătarii. În amintirea lui, se va face judecată dreaptă de către Ștefan cel Mare. Fiul vestitului han tătăresc Mengli Gherai a fost spânzurat de aceeași creangă făcând să ”salte apele Trotușului”. Apoi Domnul a poruncit să se dea foc stejarului și în amintirea prietenului, să se ridice biserică.

Însoțind o clasă unde mama era dirigintă, am auzit legenda Comoara de pe Rarău. Pietrele Doamnei erau păzitoarele comorii. ”Oricine s-a suit pe Pietrele Doamnei cu gând să sape comorile, înapoi nu s-a mai întors”. Nici Simion care voia să devină soțul lacomei și trufașei Catrina.

Dar povestea credinciosului Aliuță, turcul care și-a apărat stăpânul cu prețul vieții! Dar anecdotica povestirii cinegetice Petre Dascălul care a uimit vânătorii englezi cu tactica scoaterii ursului din bârlog: ”scoase o lumânărică de ceară albă pe care o lipi de buza puștii, o aprinse, se puse pe brânci și cu pușca înarmată intră în vizunie… O detunătură urmată de tăcere, apoi vestitul vânător ieși trăgând cu funia o namilă de ursoaică”, spre mirarea lorzilor englezi care au avut ce povesti în Englitera.

De neuitat, Astronomul și doftorul care după un ospăț, cred că gazdele vor muri în urma consumului exagerat de alimente. Află însă că ”Spițăria mea e cuptorul. Când m-apucă vătămătura, beau un pahar de rachiu și mă culc pe cuptorul încălzit”. Cât privește asprirea vremii, ”e știut, când mascurul vine cu un pai în gură, vremea o să se schimbe”. Străinii își iau tălpășița din ”țara unde cuptorul ține loc de spițărie și mascurii știu mai mult decât astronomii”.

Și tot, copil fiind, îmi însoțeam părinții la spectacolele de la Teatru Național din Iași, trăind bucuria că falnicul locaș se ridicase în timpul primariatului Nicu Gane. Și mă plimbam cu tramvaiul care fusese inaugurat tot datorită strădaniilor sale.

Când am revenit la Fălticeni ca profesor la liceul în care mă școlisem, m-am simțit mai apropiat de Nicu Gane și de casa care trecuse demult în proprietatea directorului revistei de etnografie și folclor Șezătoarea, Artur Gorovei. Eram vecini. Respiram aerul pe care îl respiraseră și ei. Ca diriginte, le-am vorbit elevilor de înaintași și de Zile trăite. Le-am povestit de începutul învățăturii sale la mândra Școală Domnească unde era dus în brațe de slujitorul tatălui său. Am prezentat frumoasa amintire Din anii Unirii, pentru că Nicu Gane era unionist și în 1859 s-a prins în hora unirii alături de ceilalți în piața din fața bisericii Adormirii. Alături de colegul Marius Iacob am organizat concursuri întru cunoașterea vieții și activității patronului spiritual al școlii. L-am sărbătorit la 150 de ani de la naștere, când s-au inițiat Zilele Școlii, ca elevi.

În mai puțin de două decenii, îi vom sărbători bicentenarul. Marea familie a elevilor Găniști are o descendență nobilă. ”Bătrân lăcaș, ca un stejar” este locul sacru din care au rodit generațiile ce se întorc recunoscătoare să-l serbeze pentru că din 1923, liceul îi poartă numele, pe care l-a pierdut în anii tulburi de după război și l-a redobândit în 1970, la Centenar.

Cu Nicu Gane la ”Nicu Gane” ne împlinim ca oameni, ca profesori, ca cetățeni dându-i binețe și recunoscându-l ca fiind legat de istoria urbei căreia i-a lăsat ca moștenire testamentară manuscrisele sale în muzeul fălticenean întemeiat de Vasile Ciurea, altă lumină a existenței cărturărești.

Nicu Gane legitimează spiritualitatea urbei.

ȘTIRI