Așteptarea va atinge cote ridicate în preajma zilei de 24 decembrie, atunci când bătrânul Moș Crăciun va ajunge la micuți. Pentru a le disciplina comportamentul, mulți părinți recurg la o strategie „împământenită” deja de generații întregi. „Dacă nu ești cuminte, nu mai vine Moș Crăciun!”, le spun cei mari micuților.
Aproape toţi părinţii şi bunicii se folosesc de acest personaj pentru a-i determina pe copii să facă ce vor adulţii, fără crize şi certuri.
Doar că acest lucru îl transformă pe bietul Moş Crăciun dintr-un personaj generos şi vesel în judecător de-al binelui care se uită cu ochi critic şi cu o sprânceană ridicată la tot ce fac copiii, iar la fiecare abatere de la spusele adulţilor mai taie câte o jucărie de pe listă…
“Dacă nu eşti cuminte, Moşul nu-ţi va aduce nimic!” sau cum ajunge un personaj de poveste obiect de şantaj – am abordat acest subiect delicat cu Iulia Ghețu, psiholog în cadrul Policlinicii Dorna Medical.
Iată de ce nu e bine să îl folosim pe Moș Crăciun pe post de educație coercitivă:
- Creăm confuzie. În condițiile în care copiii sunt învățați din toate sursele că Moșul e bun, aduce cadouri, ba chiar premii(cum se folosește în anumite reclame), să-I spunem că Moșul se supără și nu mai face cadouri copilului crează confuzie în sistemul lui de valori-este Moșul bun sau rău?
- Promovăm un model greșit de corecție. Educația cu ajutorul pedepsei este un model depășit, iar idea de ,,amenințare cu Moșul” este și ea greșită.Educația prin amenințare și pedeapsă rezolvă poate pe termen scurt situația dar, pe termen lung produce prejudicii educaționale semnificative-de la duplicitarism, la evitarea asumării responsabilității.
- Arată o vulnerabilitate a autorității părintelui. Acesta nu este capabil să regleze situațiile relaționale cu copiii și atunci apelează la un personaj imaginar, care să rezolve ceea ce părintele nu poate soluționa printr-o relație optimă cu propriul copil.
- Este o minciună, pur și simplu. În fapt, părinții sunt cei care nu vor mai aduce nimic copiilor, deci părinții se folosesc de un personaj pentru a minți și a amenința.
„Moşul este cu ochii pe tine, ai grijă!”, iată cât de simplu transformă părintele un concept pozitiv într-o sperietoare menită să-l ajute să-şi ţină copiii la respect. Nu în ultimul rând, spiritul Sărbătorilor de Crăciun, care constă în ideea de a oferi, nu de a primi, se pierde tot mai mult într-o cultură orientată spre consumerism.
Atât conceptul de Moş Nicolae, cât şi cel de Moş Crăciun ar trebui să se concentreze mai degrabă pe a le oferi celorlalţi dovezi de dragoste şi cadouri care să simbolizeze sentimentele noastre faţă de ei, de a petrece timp în familie, de a face lucruri împreună.
În schimb, copiii sunt încurajaţi să scrie scrisori în care să-i înşire o lungă listă de dorinţe personale Moşului. La fel ca în cazul rugăciunii, această scrisoare ar trebui, poate, să conţină mai puţin cereri, cât mai ales mulţumiri şi dorinţe care să-i privească pe alţii, la care să se adauge, într-un final, o singură opţiune pentru un cadou.
Copiii ar trebui să găsească bucuria în simplul act de a-i scrie lui Moş Nicolae sau Moş Crăciun, de a-i face singuri sau împreună cu părinţii o scrisoare aparte, nu în a se concentra exclusiv asupra dorinţelor individuale, este de părere psihologul Pawel.
Exerciţiu de generozitate
Însă câţi dintre părinţii din ziua de azi îşi încurajează copiii în preajma Sărbătorilor să se gândească şi la micuţii mai puţin norocoşi, care nu au părinţi sau care au părinţi foarte săraci şi nici nu au ce pune pe masă ori în brad, poate nici măcar o crenguţă care să le aducă în casă spiritul Crăciunului? Câţi îşi încurajează copiii să doneze din jucăriilor lor şi celor nepăstuiţi, măcar o dată pe an?
Un exerciţiu pe care părinţii ar trebui să-l facă împreună cu copiii lor ar trebui să presupună cumpărarea unui cadou, a unui coş cu alimente sau dulciuri destinate unui orfelinat. Ori poate ca cei mici să fie implicaţi în sortarea hăinuţelor mai vechi din şifonier pentru a le face o bucurie copiilor care le vor folosi mai departe cu bucurie.
„Un cadou ar trebui să fie un cadou, nu o formă de constrângere“.
Crăciunul nu ar trebui să se reducă la Moş Crăciun, dar în ceea ce-i priveşte pe copiii din ziua de azi accentul pică din ce în ce mai mult pe cadourile pe care le vor primi cu condiţia să fie cuminţi, să înveţe bine, să mănânce ce li se spune, să-şi asculte profesorii, părinţii, iar lista poate continua la nesfârşit.
Astfel, părinţii transformă un concept pozitiv într-o modalitate de manipulare şi constrângere. Părinţii nu ar trebui să folosească promisiunea unui cadou ca o armă de control şi constrângere a copilului. Atunci când am decis că vrem să-i dăruim copilului nostru ceva ar trebui să fim corecţi şi să nu condiţionăm primirea acelui obiect ameninţându-l că dacă nu ni se supune în toate recompensa va fi retrasă.
„Mai bine este ca părintele să nu amenţine deloc din moment ce ştie că nu va pune ameninţarea în aplicare. Pentru că mulţi părinţi le spun copiilor că nu vor mai primi nimic de la Moşul ştiind foarte bine că le vor da cadoul”, e o lipsă de coerenţă a părinţilor în educaţia copiilor, folosim promisiunea unui dar pentru a ne controla copiii.
Nu cred că un soţ care a decis să-i facă soţiei cu cadou cu prilejul aniversării o va ameninţa constant că nu va mai primi nimic dacă nu face ceea ce i se spune. Un cadou ar trebui să fie un cadou, nu ar trebui să fie altceva decât este indiferent cât de tentaţi am fi să-l transformăm într-o pedeapsă sau într-o formă de manipulare.
Cu ce înlocuim şantajul? La fel de bine am putea pune semnul egal între această metodă şi ideea de a-i pune copilului badă adezivă peste gură ca să-l fac să tacă. Da, ar putea să funcţioneze, dar este în acelaşi timp o lispă de respect faţă de copil şi o formă de abuz emoţional.
La fel ca în cazul altor reacţii imediate pe care le au părinţii în relaţia cu copiii lor, care dau rezultate pe termen scurt, dar fac rău pe termen lung, ameninţarea cu Moş Nicolae sau Moş Crăciun este o formă greşită de a disciplina, mizând pe manipularea emoţională a copilului. În schimb, părinţii pot să renunţe la şantaj în favoarea unei abordări constructive:
- Copilul trebuie să înţeleagă ce înseamnă compensaţia. Mai exact, trebuie să înveţe că atunci când varsă ceva pe jos sau face mizerie în cameră, urmarea firească este că trebuie să facă curat. 2. Părintele trebuie să-i ofere copilului opţiuni, nu să ia decizii în locul lui. Astfel, dacă nu vrea să mănânce un anumit tip de legumă trebuie întrebat ce altă mâncare sănătoasă ar prefera pentru a găsi o cale care să mulţumească ambele părţi.
- Părinţii ar trebui să decidă ceea ce vor face ei într-o anumită situaţie, nu ceea ce îi vor determina pe copii să facă. Apoi ar trebui să încerce să-şi respecte deciziile, în limite rezonabile, şi să încerce să găsească soluţii adaptate situaţiei.
- Uneori este bine ca părintele să lase copilul să se lovească de anumite urmări naturale, fireşti, ale acţiunilor pe care le iniţiază, atunci când este sigur că nimic rău nu i se poate întâmpla micuţului.
- Relaţia părinte-copil trebuie să se bazeze pe o colaborare constantă, nu pe impunerea voinţei părinteşti cu orice preţ şi în orice condiţii.
