Învăţătorul erou Neculai Stoleriu de la BaiaPersonalități

Învăţătorul erou Neculai Stoleriu de la Baia

“Aş putea ca tocmai eu, care toată viaţa am propovăduit dragostea de neam şi ţară şi mi-am pregătit sufleteşte pe foştii mei elevi, azi ostaşi vrednici şi neînfricaţi, pe care îi comand pentru marea jertfă de reîntregire a neamului, să mă dau în lături de la această sfântă şi sublimă datorie?

Aş putea ca tocmai acum, în momentele cele mai grele, dar şi cele mai înălţătoare, să-i las? Dar cu ce suflet ar mai lupta ei şi mai ales cum aş apărea eu în faţa lor? Fapta mea n-ar fi o dezertare de la datorie şi cea mai ruşinoasă trădare?

De aceea nu primesc cu nici un preţ să plec de pe front. Rămân aici, căci aici mi-e locul. Sunt fericit că a venit vremea ca ceea ce am propagat, prin vorbă şi scris, să pot săvârşi prin fapte, care însemnează totul, prin însesi braţele şi sângele meu. Nu soarta mea mă îngrijeşte, ci soarta neamului şi a ţării, în slujba cărora am fost închinat prin naşterea şi pregătirea mea.Trăiască România Unită, mare şi mândră!”

Acesta este răspunsul vestitului dascăl când, la mobilizarea din august 1916, mari personalităţi ale ţării, care-i cunoşteau valoarea, îi fac propunerea să treacă la un serviciu din spatele frontului.

Refuză demn şi categoric orice favoare, înţelegând să dea în primul rând el exemplu de vitejie şi eroism, aşa cum le vorbise elevilor şi ţăranilor din Baia.

Neculai Stoleriu s-a născut la 14 septembrie, în Călineşti, județul Botoşani. După şcoala primară în satul natal, urmează Şcoala Normală din Iaşi.

În 1904 se transferă la Baia unde profesează 12 ani, împreună cu soţia sa, învăţătoare şi ea. Aici se dovedeşte a fi un adevărat apostol, “luminător al satului”.

Întemeiază prima Casă de Sfat şi Citire, cea dintâi din județul Baia şi cea dintâi din Vechiul Regat:

“Casa de sfat şi citire se angaja să dea sfaturi şi să  ţină cuvântări asupra problemelor sătenilor, să le explice diferite legi, să-i împace pe cei învrăjbiţi, să ajute copiii săraci şi silitori la învăţătură (…).” ( N. Adăniloaie, “Învăţământul primar sucevean în epoca modernă”, Buc. Ed. Litera, 1988, p.217)

Înfiinţează o bancă populară pentru ajutorarea sătenilor, apoi o obşte de arendare a moşiilor, o cooperativă, un muzeu şcolar, o grădină şcolară, un cor şcolar şi o bibliotecă populară pe care o îmbogăţeşte cu reviste noi aduse din Transilvania şi Bucovina.

Împreună cu o mână de prieteni, pune temelia unei societăţi culturale botezată “Deşteptarea sătenilor”, al cărui organ bilunar de presă era  “Vestitorul satelor”.

Împreună cu Artur Gorovei şi Mihail Sadoveanu editează, la Fălticeni, “Ravaşul poporului”, socotită, la vremea respectivă, cea mai bună gazetă pentru lumea satelor din întreaga ţară.

Face parte din Comisia Ministerială pentru cercetarea manualelor şcolare şi aprobarea lor.

Organizează corul bisericesc, iar după slujbă se merge la biblioteca şcolii unde se schimbă cărţi şi se discută despre cele citite.

Organizează corul fetelor şi flăcăilor şi un teatru popular cu care dă serbări culturale. Aduce artişti de la Teatrele Naţionale din Iaşi şi Bucureşti, între care îşi încadrează şi el artiştii săi ţărani.

Aceste serbări se desfăşoară într-un mare parc al conacului Paşcanu sau pe maidanul din mijlocul satului.

În cartea de amintiri  “Grădina morţii”, pe care o  închină memoriei bravilor învăţători din județul Baia căzuti pe câmpul de glorie în marele război 1916-1918, I.C. Spiridon spune despre învăţătorul  Neculai  Stoleriu:

“Cine l-a văzut o dată, nu l-a mai putut uita. Un om distins. Un chip ales. Pururea zâmbitor.(…) Şi ce suflet avea? Nu încăpea în omul acesta un dram de făţărnicie. Curat ca o lacrimă. Cinstit şi drept ca un Hristos.

Pe toţi şi mari şi mici îi privea cu aceeaşi frăţească iubire. Împrejurul lui împrăştia numai dragoste .Numai bunăvoinţă. Era un adevărat “apostol”.

Se purta ca şi cuvântul său  “neaoş moldoveneşte”, cu iţari şi cu suman ca să fie în toate o pildă vie. Nu din demagogie.”

Profesorul universitar Simion Mehedinţi:

“Ai fost al satului şi numai al satului. Iar când a sunat ceasul cel greu, ai fost al Ţării, numai al Ţării. Şi ai căzut la locul de cinste ca un ostaş al lui Ştefan-Vodă.

Baia ta ajunsese loc de învăţătură şi pentru alţii. După cum Voievozii erau ctitori de biserici, tot aşa ai fost tu ctitor al şcoalei tale…

De aceea, ai rămas şi vei rămâne de-a pururi pildă.

În vremuri netrebnice, ca acele prin care trecem, ochii tuturor celor cinstiţi şi cu grijă pentru ziua de mâine, spre tine şi spre pilda dată de tine privesc.

De-ai trăi şi ai afla ce se petrece azi între hotarele României, sufletul s-ar înfiora…Pe vremea ta, niciun învăţător nu părăsise şcoala pentru bufetul Camerei Deputaţilor. Dela Unire şi până azi, unii au fost nelipsiţi la casieria din Dealul Mitropoliei. Numai chicuşurile (orăşenii le zic diurne şi tantieme) au trecut de un milion pe an, la cei care au ştiut să-si facă loc cu coatele.

Ce-ai zice tu, dacă ai fi apucat astfel de vremuri! Ştim mai dinainte ce-ai zice şi ce-ai face…” (“Sărbătorirea lui Stoleriu” în  “Calendarul sătenilor pe 1933”, Tip. şi Librăria “J. Bendit”, Fălticeni, p. 75)

Profesor universitar I. Simionescu:

“Stoleru era o fire aleasă, cum puţine sunt. Înalt, subţire, cu ochi limpezi care cătau drept în ochii altuia, era de o modestie fără seamăn, dar cu dragoste neprefăcută pentru cei din care se trăgea…Şi-a croit un drum, şi vroia să se ţie de el orice s-ar fi întâmplat.

Numai goarna l-a smuls dela datoria lui către săteni, dela care nu l-au abătut nici uneltirile, dar nici ademenirile de mărire pe care le-a nesocotit.(…)”(“Calendarul învăţătorilor pe anul 1928”, Instit. Grafic “M. Saidman”, Folticeni, p. 35)

Cade eroic la datorie, după o lună abia de război, la 14 septembrie 1916, la numai 38 de ani, în Munţii Călimani, în lupta de la dealul Titu-Rusca, lângă Petrosul. Trupul nu îi  poate fi recuperat, rămânând, pentru totdeauna, de strajă, în Călimani.

La aflarea morţii lui, Nicolae Iorga scrie, cu durere : “Învăţătorimea noastră pierde pe unul din cei mai buni dintre adevăraţii ei apostoli, pe N. Stoleriu din Baia(…)”

La nici un an se sfârşeşte şi soţia sa, între zidurile Mănăstirii Agafton, învăţătoarea Maria Stoleriu, care i-a fost mereu alături cu dragoste şi credinţă.

În 1937 cetăţenii comunei Baia ii ridică celui care  a pus binele ţării mai presus de binele său personal un bust, sculptat de către profesorul Dimitrie Loghin, aşezat în faţa şcolii din  fosta capitală  a Moldovei, pentru a păstra vie memoria sa.

ȘTIRI