Pastorala la Nașterea Domnului Iisus Hristos: „Tabloul” naşterii este cu adevărat dumnezeiescReligie

Pastorala la Nașterea Domnului Iisus Hristos: „Tabloul” naşterii este cu adevărat dumnezeiesc

       Accesări:  134

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos cu trup este fapta iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii, fapta mântuirii noastre aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.

Timpul şi locul naşterii au fost în zilele domniei Cezarului August care a poruncit ca toţi oamenii să se înscrie, fiecare în cetatea sa; locul naşterii a fost cetatea lui David care se numeşte Betleem, iar lăcaşul a fost o peşteră; „născându-L L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

Cuvintele „nu mai era loc de găzduire pentru ei” ne fac să înţelegem marea aglomeraţie de oameni care au venit să se înscrie la acel recensământ, iar pe de altă parte lipsa de omenie a localnicilor oraşului Betleem faţă de două persoane, dintre care una o mamă însărcinată, gata să nască. Şi de aici înţelegem starea de decădere morală a lumii de atunci.

De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca pe om, prin cuvintele şi faptele Sale să-l aducă la starea sufletească „cea dintâi” pe care a avut-o înainte de căderea în păcatul neascultării, când chipul Lui sădit în om era curat, neîntunecat de păcat, să-l aducă la starea de omenie.

„Tabloul” naşterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos este cu adevărat dumnezeiesc. Pe bolta cerului a apărut mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 13-14), martorii oculari ai acestui tablou dumnezeiesc au fost ciobanii care făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor.

„Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle (…)” (Luca 2, 8-12).

Şi după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: „Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2, 15-18).

Deci, putem spune că cei dintâi oameni, martori şi vestitori ai Naşterii cu trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost nişte ciobani, oameni consideraţi în poporul nostru oameni simpli, oameni de rând.

Dacă luăm aminte la cuvintele lui Mihai Eminescu despre ciobani, cine sunt ei cu adevărat, ne schimbăm părerea. Eminescu vorbeşte despre ciobanul din poporul nostru, despre cuminţenia lui: „… ca cioban, a avut multă vreme să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţământul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, cu un cuvânt, de acolo un popor plin de originalitate şi de o feciorească putere, formată printr-o muncă plăcută fără trudă, de acolo însăşi nepăsarea lui pentru formele de civilizaţie, care nu i se lipesc de suflet şi n-au răsărit din inima lui”[1].

Sfântul Antonie cel Mare a fost întrebat de cei înţelepţi: „cum rabzi, o, Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărţi?” Şi a răspuns Antonie către dânşii: „Cartea mea, o, filosofilor, este firea celor văzute şi deschisă îmi este, oricând voiesc să citesc într-însa”. Psalmistul spune la rândul său: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1).

Deci este o cunoaştere din citirea cărţilor şi este şi o cunoaştere privind creaţia lui Dumnezeu; aceasta, a doua, este mai adâncă datorită faptului că autorul acestei „cărţi” este Dumnezeu şi ea trebuie împletită cu curăţia inimii: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Oamenii, socotiţi de noi „simpli” sau „de rând”, cum sunt ciobanii şi ţăranii, aceştia cunosc puţine lucruri, dar pe cele mai importante, le cunosc şi le trăiesc, „îşi fac timp ca să se ocupe cu sinea lor”, ca să îşi cerceteze conştiinţa care face parte din chipul lui Dumnezeu sădit în el din momentul zămislirii, chipul lui Dumnezeu care dă înţelepciune, „cuminţenie”.

Din Sfânta Evanghelie înţelegem că, între primii martori şi vestitori ai Naşterii cu trup a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos au fost şi magii, oameni de cultură, de ştiinţe şi cu rosturi în lume pe cea mai înaltă treaptă a conducătorilor de popoare. Aceştia au venit călăuziţi de o stea, al cărei mers era altul decât cel al stelelor obişnuite.

„Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Magii luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (cf. Matei 2, 11-12). Semnificaţia celor trei daruri este una duhovnicească: „Aur lămurit ca unui Împărat al veacurilor; tămâie ca unui Dumnezeu al tuturor şi mort de trei zile; şi smirnă ca unui fără de moarte” (stihira de la stihoavna Slujbei Vecerniei la Praznicul Naşterii Domnului).

Să reţinem, cu mintea şi cu inima, gestul magilor, oameni de cultură şi de ştiinţă, împăraţii perşilor, cum sunt ei numiţi în cărţile de slujbă, „căzând la pământ, s-au închinat Lui”, Pruncului Iisus, fiind încredinţaţi de credinţa şi conştiinţa lor, că Pruncul era Fiul lui Dumnezeu Care a venit să mântuiască lumea creată de Dumnezeu. Cultura şi ştiinţa adevărate nu îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, ci, din contră, îl apropie dacă acest om are inima curată. Istoria culturii şi a ştiinţei este plină de asemenea oameni.

În unele icoane ale Naşterii Domnului este prezent şi un copil, „un pui de cioban”, care, împreună cu părinţii lui – ciobani, merge şi el la Betleem ducând ca dar un miel: ca urmare a acestui fapt a intrat în tradiţia întâmpinării sărbătorii Naşterii Domnului, ca în ziua de ajun, copiii să meargă cu colinda vestind Naşterea Domnului la casele credincioşilor.

În noaptea de ajun spre dimineaţă, în multe zone ale ţării, femeile gospodine pregătesc „pelincile – scutecele“ pentru Pruncul Iisus, care constau din foi de aluat, subţiri, coapte pe plită şi le fac bucăţi mai mici punându-le unele peste altele într-o farfurie, apoi se pune între foi miez de nucă şi zahăr. Ele se împart la vecini şi la săraci. Această rânduială a scutecelor este amintită într-una din colindele noastre: „Nu mai plânge Maica mea, că noi scutecele îţi vom da”.

Sensibilitatea credincioşilor noştri, a oamenilor din popor, este foarte mare, plină de omenie cu privire la condiţiile în care S-a născut Mântuitorul Nostru Iisus Hristos. Anume într-o peşteră, culcat într-o iesle, într-un sezon de iarnă, un sezon rece, fără căldura fizică a unei camere, în care s-ar fi cuvenit să se nască un prunc.

De aceea, credincioşii noştri s-au gândit că un pic de căldură pentru Pruncul înfăşat şi pus în iesle i-a fost dată de animalele adăpostite în acea peşteră, cum se menţionează într-o colindă şi „boii peste El suflau, căldură ca să-I facă”.

Cum vedem, sărbătoarea Naşterii Domnului este încărcată cu multe frumuseţi, frumuseţi ale dragostei oamenilor ca răspuns la nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Rog pe bunul Dumnezeu ca sărbătorile în cinstea Naşterii Domnului, a Botezului şi a Anului Nou să le trăiţi cu bucuria mântuirii şi în dragostea cea vie exprimată în faptele de ajutorare a celor aflaţi în diferite lipsuri trupeşti şi sufleteşti.

Al vostru către Domnul rugător şi de tot binele voitor,

† PIMEN

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

ȘTIRI