Profesoara Sofica Butnaru are un loc aparte în amintirile personale, nepieritoare și prezente deopotrivă în peregrinarea inimii către căutarea Luminii. Nu ai cum să uiți anii de școală, în speță cei de liceu, în vremea când Nicu Gane, devenit între timp Colegiu Național, era o instituție apreciată, cu tradiție și profesori de vocație. Adolescența este un timp al binecuvântării Domnului!
Liceul deschide noi tărâmuri pe care elevii le descoperă, fiind însoțiți pe drumul cunoașterii de profesori care se dăruiesc ucenicilor mai mult decât sieși.
Toate instituțiile de învățământ sunt importante. Știința pe care pedagogii și formatorii elevilor o propovăduiesc, atunci când este pusă în slujba lui Dumnezeu, devine rază către cer, luminând cunoștința învățăceilor. Profesorii pot fi asemănați cu o lumină din care se adapă cei care, cu credință și dragoste, primesc adevărurile vieții pământești, ca pregătire pentru marea taină a eternității…
Unii dintre profesori sunt ascultați cu atenție de către ucenici, alții, îngăduitori, visători, poeți sau boemi.
De la fiecare am avut câte ceva de învățat…!
De la profesorii aspri, care țineau mult la acrivia științifică, ne-au rămas noțiuni în desaga cunoștințelor fiecăruia. De la alții am învățat bunătatea, zâmbetul, înțelegerea. Și de la unii și de la alții, am deprins, însă, purtarea frumoasă prin viață.
În anii ’80, Sofica Butnaru era de curând venită la Liceul Nicu Gane. Activase în alte câteva școli. Iubea literatura, așa cum îndrăgea și limba latină, pe care o predase de la absolvirea studiilor universitare.
O legătură profundă avea să se înfiripe atunci în rândul elevilor, într-o vreme când limba latină nu mai era printre preferințele vremii. În același timp, profesorii de limba și literatura română aveau misiunea specială de a-i face pe discipoli să rezoneze cu tainele limbii române.
Cuvântul unifică oamenii. Mai cu seamă pe cei doi profesori slujitori ai slovelor autentice, Sofica și Gheorghe Butnaru, cuvintele i-au unit pentru veșnicie. Probabil, în tinerețea lor, adresându-și vorbe frumoase, se vor fi delectat de momente pe care acum, din păcate, le întâlnim doar în cărțile de literatură…
Vorba dulce mult aduce, spune un proverb românesc. Dulceața vorbelor vine din credința către Cel care revarsă bucurie și pace peste inimile celor care-I slujesc. Slujirea didactică, prin dulceața cu care se concretizează, aduce lumină în întunericul necunoștinței, răspândind mireasma cunoașterii peste cei neștiutori…
Mai mult decât Sofica Butnaru, un rol covârșitor l-a avut, în anii aceia, profesorul Gheorghe Butnaru, care a predat limba și literatura română, fiindu-mi diriginte pe perioada liceului. O dăruire ca aceea rar de întâlnit!
Felul cum preda, ținuta academică, grija vestimentară, atenția pentru marii făuritori ai limbii române, ai poeziei, prozei și teatrului, l-au transformat într-un profesor remarcabil. În mod special, recunoștința față de cei care înainte de noi trecuseră prin Fălticeni se vădea în evocările înflăcărate pe care le făcea în fața unor tineri care descopereau încet, încet, universul lumii.
Mergând de câteva ori în casa profesorului Butnaru, am cunoscut-o pe blânda doamnă Sofica, al cărei nume era pecetluit de virtutea înțelepciunii, pe care, mai târziu, peste ani, am întâlnit-o de multe ori.
Exprima o eleganță nobiliară, îndeosebi prin ținuta vestimentară, care oferea model celor mai mici, tinerelor care le preda, precum și băieților deopotrivă. O persoană care a înțeles multe dintre bucuriile și, mai ales, tristețile acestei lumi, întrucât a rămas văduvă de tânără, cu doi copii care aveau nevoie de sprijin și au găsit în mama lor ceea ce aveau mai frumos și mai sfânt.
M-am bucurat să o revăd și în anii din urmă. Deși se așezaseră peste ea încercările vieții, își păstrase aceeași prospețime și frumusețe, mai ales a privirii și a trăirii.
Bucuria ei s-a observat mai ales din împlinirile copiilor, cei doi devenind oameni cu responsabilități, gestionate prin multă înțelepciune, cultivată, în permanență, prin raportarea la mama lor, întrucât ea a însemnat totul pentru ei…
Profesoara Sofica Butnaru se adaugă Galeriei dascălilor de seamă din Fălticeni, pe care i-a prețuit și urmat, cu care a cultivat în vremea slujirii sale la catedră legături de cordialitate și respect, afirmând mereu această comuniune și dorința de a fi împreună cu oamenii care căutau lumina. Umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr (Efeseni 5, 8-9)
Și pentru că a vorbit despre lumină și marile frumuseți, Sofica Butnaru se îndreaptă către Lumină, pentru a primi răsplata celor care mult s-au ostenit și au fost pildă semenilor lor.
Prea Sfințitul Timotei Aioanei
