„Hristos a înviat!” este mărturisirea adevărului mântuitor al Învierii Domnului, care reprezintă fundamentul vieții Bisericii. Dacă Hristos nu ar fi înviat, scrie Sfântul Apostol Pavel, credința noastră ar fi zadarnică (1 Corinteni 15, 14), slujirea noastră, lipsită de putere, iar nădejdea, învinsă definitiv de moarte. Dar pentru că Hristos a înviat, viața a biruit moartea, iar Biserica trăiește această biruință și o face prezentă aici și acum, în și prin Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Taină a tainelor, Sfânta Liturghie constituie actualizarea sacramentală, reală și lucrătoare a Învierii lui Hristos în viața comunității bisericești, prin care credincioșii primesc, încă din veacul de acum, „cunoștința adevărului”, cu nădejdea că în veacul viitor li se va dărui viața veșnică.
Biserica, în cadrul Sfintei Liturghii, este introdusă în însăși taina Învierii lui Hristos, ca anticipare a existenței fără sfârșit. Sfânta Liturghie devine astfel mediul în care realitatea Împărăției lui Dumnezeu începe să se manifeste încă din această lume, credincioșii împărtășindu-se din lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii „Întâiului născut din morți” (Coloseni 1, 18).
Tocmai această integrare a Bisericii în realitatea Împărăției este exprimată de la începutul Sfintei Liturghii, prin proclamarea solemnă: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Prin intermediul acestei mărturisiri publice, comunitatea liturgică este ridicată din curgerea obișnuită a timpului istoric, din chronos, și așezată în orizontul timpului mântuirii, acel kairos transfigurat de prezența slavei dumnezeiești.
Mai mult, prin această binecuvântare comunitatea este chemată la viețuire duhovnicească, „cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea lui Dumnezeu”, și este așezată în orizontul mântuirii, deschis prin Cruce și Înviere.
Iubiți credincioși și credincioase,
Ecteniile, cântările și rugăciunile Sfintei Liturghii sunt proclamări dogmatice ale biruinței lui Hristos asupra morții. Prin ele, Biserica mărturisește că ordinea căzută a lumii a fost răsturnată și că o nouă realitate teandrică a fost inaugurată prin Înviere, mărturisire care își găsește expresia deplină și în vestirea Cuvântului dumnezeiesc în cadrul adunării liturgice.
Astfel, citirea Apostolului și a Sfintei Evanghelii reprezintă o epifanie a Cuvântului lui Dumnezeu, Care Se adresează Bisericii ca prezent continuu. Propovăduirea Evangheliei constituie, în mod real, anunțarea Învierii, întrucât Sfânta Scriptură își află plinătatea în Hristos, chiar și în acele pericope care nu evocă explicit evenimentul pascal. Acesta este motivul pentru care sfințiții slujitori citesc Sfânta Evanghelie în cadrul Sfintei Liturghii cu fața către credincioși, ca binevestitori ai celui mai mare eveniment din istoria mântuirii.
În jurul acestei transmiteri a Cuvântului lui Dumnezeu se formează și se întărește comunitatea credincioșilor, așa încât participarea lor la Sfânta Liturghie consfințește forma prin care Trupul lui Hristos se manifestă în mod vizibil și lucrător în istorie.
În sinaxa euharistică se revelează taina Bisericii ca Trup al lui Hristos, după cum mărturisește rugăciunea rostită în timpul cântării Heruvicului: „Că Tu ești Cel Care aduci și Cel Care Te aduci, Cel Care primești și Cel Care Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru”.
Întărită prin vestirea Cuvântului și prin comuniunea credincioșilor, adunarea liturgică înaintează către momentul central al Jertfei euharistice. Cântarea Heruvicului marchează trecerea de la ascultarea Cuvântului la părtășia cu taina Răstignirii, a Punerii în mormânt și a Învierii. Chemarea de „a lepăda toată grija cea lumească” invită la o lucrare de transfigurare a inimii și de adunare lăuntrică a omului.
Dinamica acestei mișcări liturgice continuă cu Vohodul Mare, act liturgic ce reiterează drumul tainic al lui Hristos, parcurs în smerenie desăvârșită, de la Răstignirea pe Cruce la slava Învierii Sale. Credincioșii sunt chemați să se regăsească pe ei înșiși pe acest drum al lui Hristos, oferindu-și fiecare viața ofrandă bineplăcută lui Dumnezeu, pentru a deveni părtași la actul de răscumpărare a lumii.
În continuarea acestui parcurs liturgic, așezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă dezvăluie dimensiunea cosmică a Jertfei euharistice, prin care întreaga creație este reprezentată și adusă înaintea lui Dumnezeu. Pâinea și vinul, purtate în procesiunea Vohodului Mare, devin semnul prin care lumea întreagă este încredințată lui Dumnezeu pentru a fi asumată, transfigurată și restituită ca viață veșnică.
Prin această ofrandă a Bisericii, pâinea și vinul, rod al muncii omului și al binecuvântării divine, anticipează destinul final a tot ce este creat: înnoirea prin Înviere.
Prin cele două daruri, Sfânta Liturghie descoperă sensul ultim al existenței umane și cosmice: chemarea la desăvârșire în Hristos cel înviat.
Iubiți credincioși și credincioase,
După aducerea și așezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, adunarea liturgică se face părtașă miezului teologic și liturgic al Sfintei Liturghii, Anaforaua, marea rugăciune de laudă și mulțumire pentru Sfânta Jertfă.
Anamneza liturgică, partea cu care debutează Anaforaua, exprimă o actualizare sacramentală a întregii lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu, de la creație până la înnoirea omului în Hristos, așa cum mărturisește textul rugăciunii: „Tu din neființă la ființă ne-ai adus pe noi și, căzând noi, iarăși ne-ai ridicat și nu Te-ai depărtat, pe toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit împărăția Ta ce va să fie”.
În continuare, rugăciunea Anaforalei cuprinde în mod explicit mărturisirea Învierii lui Hristos: „Aducându-ne aminte de Cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi”. Această formulare concentrează întreaga taină a mântuirii, în care Crucea și Învierea sunt înțelese ca realități inseparabile ale aceleiași iconomii dumnezeiești.
Pe fondul acestei tensiuni liturgice survine epicleza, invocarea Duhului Sfânt peste Darurile puse înainte, care evidențiază dimensiunea pnevmatologică a întregii lucrări euharistice.
Prin pogorârea Duhului Sfânt, Hristos Se face prezent în mijlocul Bisericii, iar darurile aduse de comunitate sunt prefăcute în cinstitul Său Trup și sfântul Său Sânge. Astfel, Euharistia se arată ca lucrare a Sfintei Treimi, în care Tatăl primește Jertfa, Fiul Se oferă pe Sine, iar Duhul Sfânt desăvârșește prefacerea darurilor și împărtășirea vieții dumnezeiești.
În urma acestei lucrări pnevmatologice prefacerea euharistică se descoperă ca realitate ontologică, prin care Biserica intră în comuniune vie cu Hristos. Trupul și Sângele Domnului, primite cu credință, se transformă în izvorul vieții întemeiate pe biruința Sa asupra morții.
Mai mult, prin primirea Trupului și a Sângelui Domnului, credinciosul se unește în chip real cu Hristos, iar această comuniune cuprinde întreaga ființă umană. Harul euharistic atinge deopotrivă sufletul și trupul, orientând întreaga existență a omului către slava Învierii, astfel încât trupul omenesc își împlinește menirea de templu al Duhului Sfânt.
În sfârșit, fragmentarea produsă de păcat este vindecată, iar unitatea persoanei este restaurată în comuniunea cu Mielul lui Dumnezeu. Totuși, cel ce se împărtășește este dator să devină martor al Învierii prin însăși existența sa, purtând în lume arvuna vieții veșnice.
Cu alte cuvinte, ceea ce începe în spațiul liturgic al Bisericii se prelungește în viața cotidiană, credinciosul fiind chemat să trăiască și să mărturisească realitatea vieții noi primite în Hristos.
Iubiți credincioși și credincioase,
Participarea la Sfânta Liturghie presupune asumarea unei vieți orientate către convertire și primenire lăuntrică. Apropierea de Trupul și de Sângele lui Hristos îl cheamă pe fiecare credincios la înnoire duhovnicească continuă și la îndepărtarea de orice mod de existență care ignoră realitatea Învierii.
Sfântul Apostol Pavel avertizează asupra responsabilității pe care o impune apropierea de Sfânta Împărtășanie (1 Corinteni 11, 27-29), arătând că rodirea harului euharistic este manifestată acolo unde inima omului se deschide lucrării transformatoare a lui Dumnezeu.
În această lumină ar trebui asumate cuvintele de la sfârșitul Sfintei Liturghii: „Cu pace să ieșim”. Ele deschid comunității eclesiale un nou început al slujirii în lume. Credinciosul care a gustat Trupul Celui Înviat devine purtător al mărturiei pascale prin faptele sale, prin cuvintele sale și prin atitudinea sa.
Astfel, experiența liturgică se prelungește în viața personală, familială și socială, iar Sfânta Liturghie se preface în izvor al filantropiei creștine. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă în acest sens: „Facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării, căci astfel de jertfe sunt bineplăcute lui Dumnezeu” (Evrei 13, 16).
În antiteză, atunci când participarea la slujbele Bisericii rămâne izolată de viața cotidiană, credinciosul continuă să trăiască sub apăsarea fricii, a egoismului și a neliniștii existențiale.
O asemenea ruptură arată că realitatea Învierii a rămas la nivelul unei idei preluate superficial sau al unei tradiții moștenite, fără a fi integrată deplin în dinamica vieții personale.
În mod deosebit, în perioada pascală salutul „Hristos a înviat!”, rostit la finalul Sfintei Liturghii, capătă valoarea unei mărturisiri solemne a învățăturii de credință a Bisericii. Răspunsul „Adevărat a înviat!” exprimă adeziunea întregii comunități la adevărul central al Evangheliei. Prin această recunoaștere credinciosul își asumă responsabilitatea de a purta în lume lumina vieții primite de la Hristos cel înviat.
În concluzie, Sfânta Liturghie este itinerarul duhovnicesc al Bisericii către plinătatea Împărăției: locul formării, al vindecării și al trimiterii credincioșilor în lume. Fiecare moment liturgic constituie o treaptă a urcușului spre Înviere, iar credinciosul este chemat să trăiască ceea ce a primit, devenind icoană vie a Învierii lui Hristos în mijlocul lumii.
Iubiți credincioși și credincioase,
Cu credință în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul morții, vă îndemnăm să faceți din praznicul Învierii coordonata existenței dumneavoastră, trăită în comuniunea Bisericii, împărtășindu-vă cu Trupul și Sângele Domnului și mărturisind, prin fapte, că moartea a fost biruită și că viața a fost dăruită lumii.
Închei acest cuvânt pastoral rugându-L pe Hristos Domnul, Cel Care prin Cruce a pecetluit mântuirea noastră (2 Corinteni 1, 22) și ne-a deschis calea către Împărăția cerurilor, să reverse strălucirea luminii Învierii Sale peste sufletele și casele dumneavoastră: ale preoților, ale părinților stareți și ale maicilor starețe, ale întregului cin monahal din mănăstiri și schituri, ale ctitorilor, donatorilor și binefăcătorilor, ale profesorilor, studenților și elevilor, ale credincioșilor și credincioaselor de toate vârstele și, nu în ultimul rând, ale autorităților de la toate nivelurile, implicate în sprijinirea lucrării Bisericii și în slujirea binelui obștesc.
Tuturor vă doresc să vă împărtășiți neîncetat din strălucirea Învierii și să gustați bucuria unei necontenite înnoiri lăuntrice, întru lumina și pacea negrăitei biruințe a Fiului întrupat al lui Dumnezeu asupra morții.
Hristos a înviat!
Al vostru, pentru tot binele rugător,
† CALINIC
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
