Scoruşul. Făt-Frumosul copacilor din FălticeniNostalgie

Scoruşul. Făt-Frumosul copacilor din Fălticeni

Zi de sfârşit de august, cu soare dogoritor ce pare că vrea să pună pământul pe grătar. Zidurile clădirilor s-au încins, asfaltul aproape că se topeşte şi ne arde la tălpi.

Căldură mare, domnule! Aerul vibrează de dogoarea sfârşitului de vară.

Obosiţi, însetaţi şi încălziţi peste măsură, ne strecurăm printre chioşcul de ziare de lângă biserica Sfântul Ilie şi zidul magazinului de fierărie, pentru a pătrunde pe aleea răcoroasă din spatele blocurilor.

Doamne! Ce bine e! Soţul meu se aşează, epuizat, pe pragul înalt de la uşa din spatele magazinului, pentru câteva minute de odihnă. Eu, în picioare, în faţa lui, privesc aleea ce urcă puţin pieptiş, mărginită de blocuri pe partea stângă, iar pe dreapta de buncărul de gunoi, o mică parcare şi câteva garaje.

De după uşa închisă a unuia se aude un cor de măcăituri, revoltate, probabil, bietele raţe, că trebuie să suporte acea închisoare întunecoasă şi caldă, bănuiesc, pe nedrept.

Brusc, prin uşa blocului aflată în vârful pantei, se iveşte un tânăr, sportiv cred, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi, cu adidaşi în picioare; se opreşte în mijlocul aleii, părând puţin dezorientat şi priveşte către noi. Stă câteva clipe, meditează, apoi, deodată, de parcă ar fi fost înţepat de streche, porneşte într-o fugă nebună către noi. Îl privim speriaţi. Dar după circa 20-25 de metri, pune frână brusc, se întoarce şi parcurge distanţa invers, în acelaşi trap grăbit. Şi tot aşa, preţ de câteva minute.

După ce ne-am dat seama că nu are nimic cu noi, este doar puţin “dus”, ne-am grăbit, atât cât ne-au ajutat picioarele noastre obosite de mers şi de ani, să-i eliberăm terenul.

Am trecut cu bine panta, am traversat strada bine garnisită cu maşini, parcă lipite una de alta, ca la o adunare generală, şi am pătruns din nou la umbra următorului bloc. Iată, Ceauşescu, de acolo, de unde e, are grijă să ne ţină umbră şi răcoare cu blocurile construite atunci, când ne îndreptam către un “viitor luminos”.

Mergeam agale, soţul meu căutând cu privirea un nou prag pe care să-şi odihnească prinosul anilor, dar în zadar, pentru că aici, în faţa blocurilor, sunt grădiniţe cu flori, bine îngrijite şi împrejmuite cu gărduleţe, de către  locatari, majoritatea pensionari.

Şi cum mergeam noi aşa, deodată privirea ne este chemată, ca prin farmec, către înalt.

Ce să vezi! Încadrat de un rond cu flori şi împrejmuit cu un gard sănătos metalic, era El!

Tânăr, înalt, împodobit ca pentru paradă sau ca bradul de Crăciun, ne îmbia cu toate bucheţelele de bobiţe roşii ca sângele, mai multe decât frunzele şi ele parcă dantelate, ne chema El!

Înmărmurită în faţa acestei minunăţii, l-am întrebat, îmbrăţişându-l cu privirea: “Cine eşti tu, frumosule? Eşti Făt-Frumos al arborilor?” Dar El, adiat de un vântişor venit de nu ştiu unde, s-a înclinat, şoptindu-mi doar mie: “Euu suunt Sscooruuşşul…” “Tu eşti Scoruş? Doamne, că frumos mai eşti! Mă laşi să te îmbrăţişez?” “Daa, daar nuumaai cuu privireaaa, gaarduul…”

În clipa aceea soţul meu mi-a arătat către două bănci solide din lemn vopsit şi lustruit, de parcă ar fi fost special construite pentru a-l admira pe El. Aşa că ne-am aşezat şi noi, tot cu ochii pe El- Scoruşul.

Mai văzusem şi alţi astfel de arbori, dar perfecţiunea acestui tânăr m-a lăsat cu ochii lipiţi de ea.

Perfect drept, cu ramurile simetric distribuite şi cu atât de multe bucheţele de bobiţe, cum nu mai văzusem.

E drept că a fost ajutat de ploile abundente care au căzut în plină vară, aduse de Sf. Ilie – cel cu ploaia-n pălărie, dar şi de dragostea locatarilor care au răsădit în jurul lui minunate flori şi boscheţi, dar şi acel gard care îl ocroteşte de dorinţa trecătorilor de a atenta la integritatea bucheţelelor din minunata lui coroană.

Dar iată şi dovada că am dreptate: pe o tufă de trandafir, zăcea o crenguţă cu un bucheţel de bobiţe roşii, alături, pe un boschet, altă crenguţă ruptă din podoaba scoruşului. Ce păcat! De ce le-au rupt, dacă nici măcar nu le-au luat să le pună într-un pahar cu apă?

Am încercat să fotografiez cu telefonul mobil, pentru că nu aveam aparatul de fotografiat la mine, dar nu am putut cuprinde decât doar porţiuni din frumuseţea lui jună.

La plecare, am observat, sub frunzele bujorului, ce se strecuraseră prin gard, ceva roşu strălucind. Era o a treia rămurică risipită de acei pofticioşi de frumuseţe, dar neştiutori să o preţuiască. Norocul meu! M-am aplecat, am cuprins-o între palme, am mângâiat-o de praf şi am sărutat-o.

Ne-am luat la revedere de la Scoruş, trimiţându-i bezele. El ne-a răspuns înclinându-se uşor.

Până acasă am purtat acea ofrandă ca pe un trofeu. Aici, mă învârteam, căutând cu privirea ceva potrivit în care să-mi depun darul Scoruşului.

M-a ajutat soţul meu care mi-a oferit căniţa din sticlă gravată. Am umplut-o cu apă proaspătă şi am aranjat “minunea”, a cărei codiţă dacă măsura doi centimetri, răsfirându-i cele trei frunze pe marginea cănii şi cu bobiţele atârnând.

Am avut-o trei zile la rând sub ochii mei, fericiţi să o privească, apoi am atârnat-o de suportul perdelei de la geamul sufrageriei, cunoscând, din experienţele trecute, că îşi va conserva cât de cât culoarea bobiţelor.

Dragi concetăţeni din Fălticeni, sau de aiurea, dacă doriţi să-l admiraţi pe Scoruş – Făt-Frumosul copacilor, de la biserica Sf. Ilie o luaţi prin faţa casei familiei Mitocaru, faceţi la stânga pe lângă simbolul de neuitare ridicat de această familie în memoria Familiei Aurel George Stino, apoi la dreapta, printre blocuri şi, acolo, ocrotit de dragostea locatarilor, vă va aştepta El, minunea naturii – Scoruşul.

ȘTIRI