Prietenul păduriiActualitate

Prietenul pădurii

Am cerut la începutul săptămânii informații legate de activitatea ocoalelor silvice din această toamnă. Din ceea ce mi s-a prezentat, mi-a atras atenția activitatea Ocolului Silvic Dolhasca. Aici un dușman al pădurii a făcut ravagii. 200 de hectare au fost culcate la pământ în decurs de doi ani.

O mână de silvicultori inimoși, conduși de inginerul Gheorghiță Negură, vor să repornească uzina de fabricat oxigen. Să îți propui să replantezi mii  de arbori în perioade foarte scurte de timp înseamnă o muncă titanică, o muncă pentru redobândirea aurului verde de care se vor bucura următoarele generații. Oamenii aceștia iubesc pădurea ca ochii din cap, pun suflet în ceea ce fac și mai presus de tot suferă. Nu din cauza efortului prelungit, ci pentru pierderea și diluarea unor valori. Aș spune mai degrabă pentru inversarea valorilor, așa cum se întâmplă mai peste tot în România.

Inginerul Negură, șeful Ocolului Silvic de la Dolhasca, mi-a scris și câteva rânduri pe adresa electronică personală. Nu-i cerusem decât niște date. A fost o surpriză pentru mine să citesc nu doar o simplă informare, ci o frântură dintr-un jurnal al destăinuirilor personale. În câteva rânduri acest om mi-a lăsat certitudinea că printre noi încă mai sunt români de bine și mulțumesc lui Dumnezeu că îi avem. Prin ei subzistăm și noi. Români care pun suflet în ceea ce fac, nu neapărat motivați de un salariu.

Am simțit bucuria omului care are plăcerea lucrului făcut din pasiune, din dragoste, dar cu pricepere și dăruire, a omului care tânjește să lase mai mult decât acel simbolic ”ceva” în urma lui. Oameni de care aș vrea fiu înconjurat la tot pasul.

Dacă din 1989 încoace am fi avut măcar câte un Gheorghiță Negură la cârma fiecărui minister și a instituțiilor diriguitoare, România n-ar fi fost umilită, dezbrăcată, jefuită și dezmoștenită de bogății, de proprii ei fii bezmetici pe care, după cum ar spune bătrânii, nu știu cum de îi mai țin pământul.

Redau mai jos gândurile inginerului Gheorghiță Negură, șeful Ocolului Silvic de la Dolhasca, cel pe care îl consider un adevărat prieten al pădurii.

”Stimate domnule jurnalist, m-ați întrebat, firește cu interesul meseriei dumneavoastră de a da o știre cititorilor, ce fac silvicultorii în această perioadă târzie de toamnă, și m-ați iscodit dacă mai plantăm ceva…Aș putea să vă dau câteva cifre, vor suna sec, nu vor stârni interesul și vor fi uitate imediat…Aș începe însă prin a-mi manifesta mâhnirea de a asista în ultimii 23 de ani la distrugerea imaginii silviculturii, așa cum o aveam în suflet când mă pregăteam pentru această meserie nobilă sau când lucram la începutul carierei la Ocolul Silvic Mălini. Așa cum s-au demitizat și alte profesii în acești ani de schimbări catastrofale – profesorul nu mai este profesor, doctorul nu mai este doctor, nici silvicultorul nu a mai fost perceput ca un salvator al pădurii…

În anii pe care îi mai am până la pensie vreau măcar, puțin, să îmbunătățesc această imagine. Știu, nu pot face miracole, sunt un simplu om îndrăgostit de pădure, de arbori, de ape, dar pe pătrățica mea vreau să las în urmă o imagine de salvatori ai pădurii și în sufletul meu să am iar, așa cum aveam la Mălini, când eram cel mai tânăr inginer silvic șef de ocol silvic din țară, la numai 26 de ani, “Cântecul Pădurii”. Ca să înțelegeți d-le jurnalist de ce spun asta, vă voi spune o istorioară. În anul 1981 lucram, așa cum vă spuneam, la Ocolul Silvic Mălini, terminasem de plantat peste 1000 de hectare suprafață dezgolită de pădure, ca urmare a doborâturilor de zăpadă din 1977 și a doborâturilor de vânt din 1979, când un ziarist de la Radio Iași a venit să facă un reportaj despre munca și preocupările noastre. Văzând realizările noastre, dar mai ales bucuria împlinirii misiuni mele și a colegilor mei de a crea din nou pădurea acolo unde ea a fost distrusă, a numit reportajul “Cântecul Pădurii la Mălini”.

A fost frumos și de neuitat..

Nu pot trăi cu ideea că, dincolo de toate slăbiciunile și greșelile mele, nu am fost un om care a clădit ceva în viață. Când eram elev oscilam între a fi inginer silvic și medic. Am ales să fiu inginer silvic. Dacă aș fi ales medicina – așa cum au făcut copii mei mai târziu – aș fi salvat cu pasiune vieți. Așa că, alegând silvicultura a trebuit să salvez copacii cu pasiunea cu care aș fi salvat vieți omenești. Am citit undeva că nu poți să realizezi nimic în viață dacă nu te dărui, dacă nu ești total dedicat pasiunii tale. Eu nu știu dacă m-am realizat în viață, asta trebuie s-o spună alții despre mine, dar știu cu certitudine că m-am dăruit pădurii.

Ce credeți că simte un inginer silvic ce are în spate peste 37 de ani de meserie în slujba pădurii atunci când începe un nou șantier de împădurit? Bucuria împlinirii misiunii, să dai viață din nou, să creezi din nou pădurea acolo unde a dispărut datorită încrâncenării naturii sau unde se exploatează normal, sau unde nesăbuința omului și-a spus cuvântul! Din păcate anul acesta unul din dușmanii cei mai de temuți ai pădurii ne-a învins. La Ocolul Silvic Dolhasca, unde conduc echipa de silvicultori, ne-am confruntat cu o infestare masivă a culturilor de molid, cu gândacii de scoarță ce au produs uscarea în totalitate a pădurii de peste 200 hectare și fenomenul încă nu este oprit.

Și acum revin la întrebarea dumneavoastră: “Ce fac silvicultorii în această toamnă frumoasă și târzie?” Răspunsul scurt este: plantează!

A trebuit să ne reevaluăm forțele pentru a învinge. Plantăm în această toamnă aproape 25 ha, apoi în primăvară peste 70 hectare și sperăm ca în 2015 să intrăm în ritmul normal al tăierilor și plantațiilor ce vin să închidă ciclul normal al producției. Reașezăm în aria normală de răspândire, stejarul falnic al codrilor de deal precum și frasinul, paltinul și cireșul, specii la fel de valoroase. De altfel, codrii de stejar și de fag ce străjuiesc valea Șomuzului și a Siretului sunt renumiți ca frumusețe și calitate.

Este o provocare pentru noi ca de fiecare dată când plantăm sau când intervenim cu lucrări de îngrijire a pădurii să ne gândim că avem misiunea să lăsăm urmașilor, păduri la fel de bune ca acele de care ne bucurăm noi astăzi. Și nu numai atât, ca sa putem învinge ne-am pregătit și pentru anii următori, am triplat suprafețele de pepiniere, sunt pline cu puieți de stejar, paltin, fag, cireș iar în altele puieții stau să răsară în primăvara.

Aceasta fac pădurarii în această toamnă târzie și frumoasă. Să veniți cu drag în pădure. Vă așteptăm.”

ȘTIRI