Părintele Alexandru Argatu și intrarea în ÎmpărățieActualitate

Părintele Alexandru Argatu și intrarea în Împărăție

       Accesări: 3876

Vestea trecerii la cele veșnice a părintelui Alexandru Argatu mi-a adus, fulgerător, în minte un gând vechi de milenii, rostit cu toată responsabilitatea de către împăratul filozof Marcus Aurelius care spunea în celebra operă „Gânduri către sine însuși”: „Oricând și oriunde m-aș fi aflat, am fost un om fericit. Și este un om fericit cel care își asigură un destin fericit; și destinul fericit înseamnă atitudini bune ale sufletului, impulsuri bune, fapte bune”. Gândurile m-au răscolit pentru că, desigur, acea cale îngustă, presărată cu ispite și încercări de tot felul este plină de lumina taborică, pe care o simt doar cei care găsesc putere de a se jertfi, de a iubi, de a mângâia pe cei aflați în suferințe. Și, toate acestea, puse cap la cap, devin o mărturisire statornică a lui Hristos, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

De fapt, într-un roman al deținătoarei Premiului Nobel pentru literatură, Olga Tokarczuk, cele de mai sus apar simplificate: „Orice lucru în care crezi devine o imagine a adevărului”. Da, într-adevăr, părintele nostru drag a crezut în multe astfel de lucruri. A trăit cu convingerea că, aici, mai presus de orice este dragostea față de Dumnezeu și, implicit, față de Biserica Sa.

A crezut că sudoarea acelei râvne pentru Casa Domnului, de care vorbește psalmistul, curgând peste fruntea încrețită de trecerea nemiloasă a timpului, va spăla păcate și, după cuvântul proorocului Isaia, „va fi liniștea și nădejdea în veci de veci”, pentru că își are izvor în roada dreptății (Isaia 32, 17).

Părintele Alexandru știa că, de pildă, cuvintele proorocului Ieremia, care afirma: „veți veni și vă veți ruga Mie și  Eu vă voi auzi” (Ieremia 29,12) se vor fi împlinit acolo unde virtutea dragostei înflorește precum crinul, unul dintre imaginile simbolice ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe care o slăvim neîncetat în această perioadă liturgică dedicată ei.

Sunt multe pe care le putem spune fără a exagera despre părintele Alexandru. Sunt ani în care a muncit necontenit, uneori peste puteri, pentru a face ordine în suflete, pentru a reorienta pe cei care au pierdut busola credinței, pentru a alina pe cei deznădăjduiți și a fi sprijinul tuturor celor necăjiți. Astăzi putem să vorbim despre părintele nostru drag la modul simbolic.

El se aseamănă unui bob de grâu, care a căzut în pământ și a murit, aducând însă multă roadă duhovnicească. A rodit în oamenii care i-au călcat pragul descumpăniți și cărora le-a dat nădejde tare. A rodit în cei pe care a reușit să-i schimbe, devenind în lumea întunecată iradieri de lumină izvorâtă din Evanghelie. De prea multe ori, din nefericire, oamenii se concentrează asupra exteriorului și ignoră interioritatea care aduce roadele liniștii. Părintele Alexandru s-a asemănat marilor isihaști.

Teologul grec și profesorul Georgios Mantzaridis, atunci când îl descrie pe avva Iosif Isihastul, îi citează o frază dintr-o epistolă adresată unui ucenic, pe care îl îndemna să Îl caute necontenit pe Dumnezeu, deoarece „unde află cineva pe Dumnezeu, acolo se și liniștește”.

Înțeleg  acum că în acești ani de jertfă, în care am slujit la același sfânt Altar și ne-am împărtășit din același Potir, Duhul Sfânt a rodit din inima părintelui Alexandru ca un „cuvânt izvorât din tăcere”, un cuvânt dat de Însuși Dumnezeu prin smerita pildă a vieții sale în inima mea și a tuturor acelora pe care rugăciunile sale le-au oferit aripi, le-au fost stâlpi de sprijin, mângâiere plină de nădejde și caritate desăvârșită.

Implicarea părintelui în activitățile social-filantropice nu a avut nimic artificial. Era un mod natural prin care părintele reușea să nu se rezume doar la planul mundan, orizontal, la comuniunea cu ceilalți ci, îngenunchiat cu sute de pomelnice în mână, întrețesea comuniunea cu rugăciunea pe plan vertical.

Dar, comuniunea cu Dumnezeu nu este posibilă fără o conștiință curată. Și, poate mai bine decât oricine, părintele Alexandru a conștientizat acest lucru, împlinind unul dintre textele neotestamentare, în care Sfântul Apostol Pavel îi scrie ucenicului Timotei, îndemnându-l să se îndeletnicească „în citire, mângâiere și învățătură. Întru aceasta te deprinde, întru aceasta te îndeletnicește ca înaintarea ta să fie arătată între toți” (I Timotei 4, 13).

Acum, la ceas de despărțire, vă invit pe toți cei care l-ați cunoscut pe iubitorul de Dumnezeu părinte Alexandru să reflectăm, fiecare după cum își amintește la câteva întrebări esențiale.

Ce ne-a învățat? Desigur, multe! Rezumând, vă amintesc faptul că nu s-a ferit niciodată de a vesti cele folositoare ca medicament potrivit și deopotrivă adaptat fiecăruia. Sfinția sa a dat mărturie atât despre eficiența pocăinței, cât și despre credința în Iisus Hristos, vestind voia Sa cea mântuitoare oriunde era chemat și oricui avea „urechi de auzit”.

Unde a învățat credincioșii? Pretutindeni, nu numai în biserici, dar și prin case, nu numai în mod general, prin intermediul miilor de predici ocazionale, ci și în particular, la scaunul de spovedanie sau în alte împrejurări pentru că notorietatea sfinției sale îi aducea în față un impresionant ogor pe care părintele îl înzestra minuțios cu tot ceea ce îi era necesar pentru a răsări roadă bogată a Împărăției cerurilor.

Când a învățat? Cu timp și fără timp. Obosit, grăbit sau în tihnă, zi și noapte, cu smerenie și lacrimi, dar și cu toată rigoarea discernământului de care astăzi începem să fim lipsiți, căci pleacă la cer sufletul celui care a fost icoană vie, chip luminos, mângâietor și ostenitor, lucrător cu sfinții.

Odihna îi era puțină, rugăciunea necontenită. Mersul, uneori, legănat, aidoma unei cădelnițe pentru că, din inima sa ridica la cer nori cuvântători spre folosul și îndreptarea celor pe care i-a prețuit dojenindu-i „cu duhul blândeții” chiar dacă uneori era împiedicat, itinerarul său era ghidat de răbdarea cea întru credință.

În sfârșit! Multe se cuvine să le dăm tăcerii și să ne gândim la mâinile care au lucrat și au binecuvântat; la picioarele care au fost neodihnite spre vestirea Evangheliei, la gura care s-a rugat și ne-a învățat, la reverenda care purta semnele ostenelilor celor pentru desăvârșirea lucrărilor complexe pe care le-a finalizat.

Să nu îl uităm, și să nu îl uitați, dumneavoastră, credincioșii cei de aproape și cei de departe, cei pe care rugăciunea sa i-a sprijinit, alungându-le negura păcatelor și luminându-i cu un exemplu de rugăciune, caritate și iubire!

Dumnezeu să îl odihnească cu drepții!

Preot Silviu Maxim

                                                    

ȘTIRI