Mihail Sadoveanu pe meleagurile mele natale – Vadu MoldoveiPersonalități

Mihail Sadoveanu pe meleagurile mele natale – Vadu Moldovei

Pe 5 noiembrie 1880, se naște, la Pașcani, Mihail Ursachi, primul copil al avocatului Alexandru Sadoveanu (fiu de țăran știutor de carte) din tinuturile Gorjului, și al Profirei Ursachi, fiică de răzeși din satul Verșeni, de pe apa Moldovei.

  ***      

Fiecare om, când ajunge la maturitate, gustă, privind peste umărul vieții, din ciubucul dulce al copilăriei.

Fiecare om, când ajunge mare și departe de locurile dragi ale copilăriei, pe unde îl purtau de mână mama și tata, frații și surorile, răsfoiește filele albumului din raftul inimii și caută noi comori încuiate în sipetul sentimentelor.

Eu trăiesc cu nostalgia locurilor natale sub pernă și nu mă lasă cugetul să nu aștern câteva rânduri despre locul pe unde au trecut Ștefan cel Mare ori Mihail Sadoveanu: comuna Vadu Moldovei.

În timpul Primului Război Mondial, ,,în luna lui faur, pe o asemenea nebună viforniță care nu voia să mai înceteze, scriitorul Mihail Sadoveanu a fost trimis, în calitate de căpitan al unei companii, să se îngrijească de săparea unor tranșee în satul Movileni, comuna Vadu Moldovei, gazdă fiindu-i Profira Cucoș, o femeie harnică care avea ,,perne, scorțuri și poclăzi.

 Perioada de timp ce i-a fost hărăzită să o trăiască în satul Movileni o descrie cu măiestrie în Cocostârcul albastru, cu deosebirea că schimbă numele satului în Cucuieți, iar pe cel al gazdei sale în Profira Cîrlan, căreia i se adresează cu madama Cîrlan, care era ,,de peste deal, de la Mănăstireni: Un ordin mă trimetea la companie într-un colțișor necunoscut al Moldovei, cu numele Cucuieți’’.

Căpitanul, care a făcut drumul până la Cucuieți cu sania, descrie satul din comuna mea natală cu lux de amănunte (,,Într-o vale îngustă, în rovina unui părău găsii satul’’), epitetele pline de poezie având menirea de a ne aduce pe retină o vreme cumplită de iarnă.

Casele, acoperite cu paie, se încălzeau cu focuri nesătule care trebuiau hrănite neîntrerupt cu mesteacăn: ,,Scoarțe de mesteacăn zvârlite în jar sporiră lucorile focului’’.

 Sau: ,,În lucirea de amurg a focului de mesteacăn am început a-mi cunoaște oștenii’’ care săpau de luni de zile o cazarmă subpământeană. În sat nu exista biserică, nici preot, oamenii făcându-și rânduielile la biserica din Mănăstireni, de unde se trăgea și Profira Cîrlan (Cucoș), măritată în Cucuieți cu Toader Cîrlan. Acolo, ,,în coastele dealurilor’’, oamenii nevoiași se încălțau cu opinci umplute cu paie, munceau din greu pentru pânea cea de toate zilele.

Casa Profirei Cîrlan era așezată ,,deasupra unui părău, la marginea satului’’. Sadoveanu petrecea ceasuri întregi citind cărți franțuzești ori meditând la vremurile ce aveau să vină, cu privirea pierdută și lipită de cele două geamuri ale camerei prin care vedea dealurile ninse.

 Gazdei sale i se adresa lumea cu madama Profira deoarece avea ceva stare materială, ținând ,,o dugheniță cu mărunțișuri’’. Portretul fizic pe care i-l face Sadoveanu ne-o arată ca pe o țărancă tânără și în putere, înaltă și voinică; femeia de treizeci și cinci de ani avea ,,ochii căprii mari și arzători și nările umflate mirosind întruna parcă ceva’’.

Trăsăturile psihice ni se dezvăluie din comportamentul de zi cu zi. Se dușmănea cu o altă săteancă, apela la practici mai puțin creștine pentru a potoli dușmanca, credea cu ardoare în superstiții și era foarte naivă și credulă, lăsându-se ușor păcălită de baba fermecătoare care o ușura de făină, slănină și alte bunuri din gospodărie.

Bărbatul gazdei, Toader Cîrlan, era caporal într-un batalion de contingente vechi ,,undeva la malul Moldovei’’. Bărbatul ,,cu fruntea mare, puțintel pleșuvă, cu mustața groasă și scurtă ghemuită sub nas’’ își punea întrebări majore, la fel ca mulți alți oameni simpli fără carte.

Era interesat de soarta războiului, dar profita de prezența domnului căpitan în casa sa, asaltându-l cu întrebări și trăind o adevărată plăcere să pălăvrăgească cu un om citit și umblat prin lume.

Auzise și el de la alții că Pământul este rotund și nu-și putea explica lucrul acesta, nici faptul dacă există sau nu Dumnezeu, provocându-și oaspetele la conversații nesfârșite, Sadoveanu fiind nevoit să renunțe la cartea franțuzească.

În vremea pe când eram elevă de gimnaziu la școala din Vadu Moldovei, doamna dirigintă Virginia Bîrleanu mă lua cu dumneaei în drumețiile pe care le făcea duminica pe la casele bătrânilor, astfel încât de multe ori am mers la pas în satul Movileni, peste deal.

Ce zile minunate de vară! Flori de sânziene și margarete zvelte se plecau în calea noastră sub mângâierea blândă a vântului, ciocârlii îndrăgostite de soare făceau vocalize sub streașina cerului, cuci neînțeleși își strigau numele, pâraie vesele fugeau la vale, iar noi treceam dealul pe jos, cu inima plină de toate aceste frumuseți.

De fiecare dată doamna dirigintă îmi vorbea de Sadoveanu, care a stat în gazdă la Profira Cucoș, însă ceea ce mă impresiona în mod aparte era povestea hanului de la răscruce de drumuri (drumul dinspre Dumbrăvița se întâlnea aici cu drumul dinspre Cămârzani și cu drumul spre Movileni, sub privirea îngăduitoare a pădurii Horaița, pădure mare și deasă): ,,Vezi ridicătura aceasta de pământ? Aici a fost hanul lui Colțun.’’ Într-adevăr, din hanul lui Colțun a rămas doar un dâmb căruia oamenii nu prea îi dădeau importanță.

În anul în care Sadoveanu mergea spre Movileni, la hanul lui Colțun a fost somat de o santinelă: ,,Când am ajuns într-un vârf de deal, între păduri într-un loc sălbatic, la răscruce de drumuri… un han dărăpănat primea prin geamuri sparte vârtejuri fine de viscol; și vântoasa, voind să-l prăvale din loc, gemea și urla prin hornurile-i și odăile-i pustii. În acest loc al hoțiilor și dramelor necunoscute de odinioară, ne-am oprit’’.

 Marele nostru povestitor, care a fost mereu cucerit de întâmplările de demult, fu pe dată lămurit de soldat: ,,Domnule căpitan, aici e hanul lui Colțun…’’

            În Cocostârcul albastru Sadoveanu scrie despre hanul lui Colțun ca fiind un loc rămas pustiu datorită faptului că a fost de multe ori călcat de hoți, și ca un loc unde s-a făcut vărsare de sânge.

Totuși, ,,sus în deal, la hanul lui Colțun, între păduri de fag’’, a venit călare de departe, sau de nicăieri, badea Isac A Maicei și s-a instalat la hanul părăsit. El a arătat vornicului locului o hârtie importantă prin faptul că prezenta pecete sturzască.

Cine era acest bade Isac? Bărbat cărunt, ,,cu ochii amărâți’’ și umbriți cine știe de ce necazuri, ca orice om încercat de viață, grăia blând cu oamenii cuminți și la locul lor, părea un bunicuț blajin care nu ar face rău nimănui.

Pesemne că fusese cioban, deoarece avea bucium, cânta din bucium de răsunau dealurile. Posibil să fi fost și tâlhar, deoarece ținea pistoalele și hamgerul atârnate deasupra patului.

În ceasurile de tihnă când nu avea mușterii, căci se întâmplă și lucrul acesta la un han, se dovedea a fi harnic și bun gospodar, reparând gardul cu nuiele aduse din pădure. Argatul angajat, un băiat sărac pe care îl chema Todiriță, simțea că badea Isac este înconjurat de mister și că nu degeaba a ales să trăiască precum un pustnic.

Se întâmplă însă ca la ceas de seară să se abată pe la hanul lui Colțun doi hoți care se pitiseră în pădure. Bătrânul Isac nu se lăsă intimidat de aceștia, le vine de hac cu mare curaj și îndemânare, căci ,,am fost și eu ca voi în vremea mea ș-am pândit la răspântie. Eu am ciubat mult în codru verde ș-am scărmănat cu gheara multe bărbi de ciocoi’’.

            Peste puțină vreme nu s-a mai auzit pe dealuri buciumul lui Isac, căci el a părăsit hanul lui Colțun și s-a retras la schitul de la Durău, pentru a-și spăla păcatele din vremea în care fusese hoț de drumul mare. Îi suntem datori lui Sadoveanu pentru dezvăluirea acestor istorii ce s-au petrecut în comuna noastră. Ce interesant ar fi însă dacă am afla cine a fost acest Colțun, cum a trăit, cine trăgea la hanul lui și de ce era atât de cunoscut hanul lui.

Mi se pare un lucru imperios a ne cunoaște locurile pe care le-am văzut întâiași dată când am venit pe această lume, mi se pare aproape o crimă să nu-ți pese de locurile care te-au legănat, de oamenii pe care i-ai cunoscut sau care ți-au influențat destinul într-un fel sau altul. Sadoveanu este al nostru al tuturor, este și al meu prin faptul că pașii lui au atins colbul ulițelor din Vadu Moldovei ori străzile orașului Fălticeni.

ȘTIRI