Libertatea cuvântului, drept şi responsabilitate civicăComunitate

Libertatea cuvântului, drept şi responsabilitate civică

În ultima săptămână, mass-media din ţară a abundat în articole şi emisiuni legate de „incidentul” de la Şcoala Gimnazială „Ion Irimescu” din Fălticeni, în care profesoara de fizică C.L. i-ar fi scurtat „bretonul” unui elev de clasa a VI-a.

Văzând amploarea pe care a luat-o acest eveniment, am luat hotărârea de a urmări şi analiza părerile tuturor pentru a ne putea  expune punctul de vedere.

Un prim semn de întrebare: de ce faţă de evenimente cu adevărat grave, care au fost consemnate în presă, firesc doar pentru informarea cititorilor, acest eveniment a fost atât de intens mediatizat, un interval de timp lung, mai bine de o săptămână? A informa sau a depune o plângere este una, iar a instiga, a calomnia, a exagera, a dezinforma intenţionat şi a hărţui este alta.

O parte a unui adevăr, prezentat deformat şi exagerat, mai este un adevăr?

În ceea ce priveşte educarea şi instruirea tinerelor generaţii, acest proces se sprijină pe trei piloni: educatorul, elevul şi părinţii. Se ştie că un corp are cea mai bună stabilitate pe o suprafaţă dacă se sprijină pe trei piloni egal tensionaţi. Dacă partea covârşitoare a efortului cade pe un singur pilon, corpul îşi poate păstra echilibrul? Categoric, nu!

În cazul în care elevul este indiferent la sfaturile educatorului, iar părintele declară în faţa directorului instituţiei de învăţământ în faţa copilului şi a educatorului „ce face el pe regulamentele şcolii”, se mai poate vorbi de o tensionare uniformă a celor trei piloni?

În ultimul timp se vorbeşte tot mai rar despre „cei şapte ani de acasă”. Ştim că cea mai mare parte din timp copilul stă acasă, cu familia, dar sunt destui părinţi care aşteaptă totul numai de la şcoală.

Până în urmă cu câţiva ani buni, dacă un elev nu avea o conduită normală la şcoală, educatorul şi părintele îşi uneau eforturile pentru a educa împreună elevul.  Acum, în învăţământ sunt tot mai multe cazuri în care părintele şi elevul creează presiuni asupra educatorilor şi a instituţiilor şcolare, pentru ca elevul să fie apreciat la fel ca şi colegii lui care sunt silitori şi au un comportament exemplar. Încotro vrem să ne îndreptăm?

O familie are, în general, unul-doi copii. De multe ori întâmpină dificultăţi în educarea lor, copilul considerând că părintele ia măsuri greşite sau exagerate. Părintele consideră că procedează corect, probabil din prea multă dragoste.

Un dascăl, la o singură oră de curs, este părinte pentru 25 de elevi sau chiar mai mulţi. Nu credeţi că îi este mai greu? Da, este adevărat că şi-a ales meseria. Şi nu pentru bani, pentru că dacă  vorbim despre salarizare veţi vedea că  acesti oameni care ard precum o lumânare pentru a lumina minţile atâtor generaţii se află spre finalul grilei de salarizare, deşi în Constituţia României „învăţământul este prioritate naţională”.

Ce putem spune de situaţia în care educatorul nu numai că nu găseşte sprijin în părinţi, dar aceştia chiar încearcă să instige opinia publică împotriva lui şi defăimează unitatea de învăţământ? De ce nu ascultăm şi vocile celor care s-au realizat sub îndrumarea dascălului respectiv şi îi sunt recunoscători, apreciază munca acestuia?

Înainte de a ridica piatra, ne-am gândit la noi sau o ridicăm pentru că nici nouă nu ne-a plăcut şi/sau nu ne place să ne conformăm unor reguli şi să colaborăm ? Avem regulamente, să le respectăm! Poate că ar fi necesar să  detaliem procedurile. Să nu confundăm libertatea cu libertinismul. A fi liber înseamnă să faci ceea ce este bine, nu neapărat ceea ce este plăcut. A fi libertin presupune mulţumirea propriului ego în detrimentul aproapelui. Lipsa de discernământ duce, uneori, până acolo încât să nu-ţi dai seama că aproapele tău este propriul copil.

În momentul în care dreptul la informare prin intermediul mass-mediei  se transformă în dreptul la instigare şi defăimare a educatorului, nu este normal ca acesta să fie afectat?

Ce vină au elevii şi părinţii care îl apreciază cu adevărat şi se simt la rândul lor afectaţi? Ce vină au elevii că nu pot să mai beneficieze un timp, de întreaga capacitate de dăruire a educatorului, din cauza unui părinte care, datorită propriului ego, nu-şi îndeplineşte atribuţiunile cei revin faţă de educarea copilului, un copil care a declarat că el nu este supărat pe educatorul lui.

Cum credeţi că se simte un om care a muncit o viaţă, s-a dăruit trup şi suflet şcolii şi nu a fost „observat” de nimeni (nu că ar fi aşteptat!) şi deodată devine „vedetă”, deşi  a recunoscut că a fost „un incident nefericit”?

Spre ce tip de societate vrem să ne îndreptăm?

 

V. Buduşanu, vicepreşedinte A.S.I.Suceava

ȘTIRI