La cărăbușiAmintiri

La cărăbuși

Deunăzi, rătăcind prin hală, printre piramidele de verdeţuri, mandarine şi urzici, am întâlnit o mămică ce-şi strunea cu greu copilul cam răzgâiat. „Dacă nu te astâmperi, chem cărăbuşul!” ameninţa ea printre dinţi pe micul Goe, aflat într-o stare vădită de irascibilitate.

Am reflectat o vreme asupra motivului ce ar transforma în sperietoare această insectă dăunătoare doar pentru livezi şi grădini.

S-a înserat şi gândul mă duce în timp, sub stâlpul din lemn ce susţinea becul gălbui cu abajur, ca un joben întors, îndeajuns să lumineze anemic un ungher al străzii prăfuite, dar şi feţele copiilor care încep să se strângă de prin ogrăzi, la spectacolul ce va să înceapă.

Câţiva membri ai familiei Scarabeidelor au început să dea târcoale ochiului de lumină, zbârnâind din aripile castanii, apoi alţii şi alţii, spre bucuria noastră.

Nici un semn de teamă ori repulsie faţă de primăvăraticii parteneri de joacă, în ciuda invaziei nocturne în derulare.

Se agitau mături în aer, şi se aruncau cu bluze de treining spre norul mişcător, în speranţa capturării cât mai multor exemplare, pentru amuzament.

Aceeaşi zarvă a început şi prin curţi, unde alte sute de creaturi zburătoare se izbeau năuce în lumina geamurilor de la verande, ori se strângeau în jurul vreunui bec uitat aprins sub cornişa casei.

Prizonierii sunt adunaţi în pungi din hârtie, căci au multe întrebuinţări. Unii sunt transformaţi în morişti ori sunt strecuraţi pe umerii fetelor mai sperioase, iar alţii erau studiaţi a doua zi în laboratorul de biologie al şcolii.

Chiar şi cutiile din placaj ale insectarelor, adăposteau sub geamul lor destui cărăbuşi ţintuiţi în ace cu gămălie. Dar, nu erau singuri : aveau drept vecini fluturi de noapte, rădaşte încornorate, gândaci lucioşi, coleoptere gigant , ba, chiar şi câte o libelulă prinsă cu şapca, din zbor, prin păpurişul Şomuzului.

Dimineaţa, străzile şi trotuarele târgului erau adevărate pajişti maronii ce trosneau sub paşi, oricât ai fi încercat să ocoleşti aceste insecte, unele, deja fără viaţă.

Curios din fire, ori amintindu-şi de anii copilăriei, un bătrânel întoarce cu vârful bastonului câte un cărăbuş ce mai dă din picioare sau îşi răsfiră antenele franjurate, poate, în semn de îndurare.

Cărăbuşul-ameninţare de azi, ne-a fost cândva un mod de joacă, un obiect de studiu şi un dăunător care nu dăuna prieteniilor noastre de la sfârşitul fiecărei primăveri.

Serile de aprilie sau mai, sunt din ce în ce mai triste, iar insectarele s-au golit. Roiuri de insecte înaripate au ales libertatea din amintirile noastre, într-o perpetuă reincarnare undeva, sub lumina palidă din colţul prăfuit al străzii.

ȘTIRI