- Cronica de Fălticeni - https://www.cronicadefalticeni.ro -

În vizită la Lizuca

Pașii singurătății mele m-au purtat către capătul străzii, acolo unde, chiar pe colț, se află o clădire veche, veche, dar cu multe îmbunătățiri și prefaceri aduse ulterior, pentru că ea este cea mai „bătrână” Grădiniță din orașul nostru.

Știu bine lucrul acesta, pentru că, în urmă cu 75 de ani, am frecventat-o și eu, apoi, după ani, fiul meu și, mai apoi, nepoții mei.

Iată-mă în fața porții grădiniței care, pe vremea copilăriei mele, se numea simplu Grădiniță, acum însă poartă numele unei fetițe cunoscută de tot poporul, de toată țara, „Lizuca”.

Cine nu a auzit de Lizuca cea din feeria „Dumbrava minunată”, scrisă de marele nostru prozator Mihail Sadoveanu, cel ce a poposit ani de zile în orașul nostru, undeva pe Ulița Rădășenilor, iar casa în care a locuit s-a transformat în muzeul ce se numește chiar „Casa Sadoveanu”?

Sunt întâmpinată de cel care poartă responsabilitatea păstrării securității în acest locaș unde începe formarea viitorului urmașilor noștri. „Hristos a înviat!” rostesc eu. „Adevărat a înviat!”  „Sunt….”  „Știu cine sunteți. Poftiți, vă rog!”.

Pătrund în curtea care mie, atunci, demult, cu ochii de copil, o vedeam imensă. Abia acum constat că, așa micuță cum este în realitate, totuși cuprinde tot ce este mai frumos și necesar petrecerii pauzelor și orelor în aer liber pentru copii: tobogan, bancă rotitoare, scăunele legănătoare precum și animăluțe, toate viu colorate și atrăgătoare.

Mă îndrept către ușa de intrare și pătrund în ceea ce altă dată era un simplu cerdac, transformat acum, prin închiderea lui cu geamuri mari, în partea stângă într-un vestiar pentru cei mici, iar în partea dreaptă într-un fel de cameră pentru toaleta copiiilor prin acele chiuvete minuscule, ca niște scoici, înșirate pe perete, sub oghinzi lucitoare. De peste tot îmi zâmbesc floricele, albinuțe, animăluțe frumos colorate, care te îmbie la joacă și bucurie, dar și să-ți readuci în suflet copilăria.

Cu pași timizi, sfielnici chiar, am intrat în holul mare către care sunt deschise ușile sălilor în care se desfășoară activitatea pe grupe de vârstă. Liniștea profundă vibrează ușor, ca un clinchet de clopoței – glasurile cristaline ale puilor de om. Copiii, vechea și statornica mea dragoste….

Mă opresc în pragul ușii de la grupa mare. Într-o clipă își întoarce privirea către mine doamna educatoare Viorica Pintea, sau Rita, așa cum au botezat-o, în dragostea lor, copiii.

„Poftiți, poftiți!” mă îmbie. „Hristos a înviat!” rostesc eu tare și clar. „Adevărat a înviat!” îmi răspunde corul glasurilor micuților așezați pe scăunele aranjate în semicerc, precum corala unei flori viu colorată.

După prezentarea făcută de domna Rita și ascultată cu atenție de către omuleții numai zâmbet și ochi mari, deschiși a curiozitate, le-am explicat prezența mea acolo.

„Știți, eu mi-am petrecut sărbătorile de Paști undeva, departe, într-o altă țară, numită Belgia, dar nu le-am simțit așa, ca aici, la noi, în România, de aceea doresc acum, deși Paștele a trecut, să ciocnim oușoare colorate și să sărbatorim, încă o dată, aceste sfinte sărbători împreună. Doriți să-mi împărtășiți această bucurie?” „Da! Da! DA!” Câtă energie, câtă veselie și seninătate!

Atunci am scos la iveală cele două cutii: una cu oușoare de ciocolată, aduse din Belgia, învelite în țiplă de diferite culori, iar cealaltă cu bomboane, deasemeni învelite în culorile curcubeului.

M-am  aplecat în fața „corolei de copii”, oferindu-le, la alegere, oușoare și bomboane. După ce fiecare și-a ales după dorință și preferință: „ Un ou roșu cum e macul, / Altul verde ca brotacul, / Albastru-i  crâmpei de cer, / Galbenul e un mister…..”, am început să ciocnim.  

„ Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” … Și tot așa, până când micuții s-au declarat mulțumiți.

Ei, dar după aceea ne-am jucat „de-a poezia”, adică eu le-am citit din poeziile scrise de mine pentru ei, cu mult drag, iar ei mi-au recitat în cor cunoscuta poezie „La Paști” de George Topârceanu. A fost foarte frumos. Copiii îți alină orice durere prin candoarea și sinceritatea lor.

În final, nu am uitat să le fac urări pentru ziua lor, pentru că ziua lor ține, zic eu, atât cât durează și copilăria.

Cu promisiunea că ne vom revedea, le-am trimis bezele pe care mi le-au înapoiat înzecit, adăugând zâmbete și clinchete de clopoței cu glasurile lor cristaline.

Deci, încă o dată: „La mulți ani, copilărie!”

Facebook Comments