Despre nihilism şi disperareActualitate

Despre nihilism şi disperare

În epoca actuală peste ape nu mai pluteşte Duhul Sfânt, ci nihilismul (G.Benn, Lo smalto del nullaAdelphiMilano 1992, p. 155). Este vorba în gândirea actuală de ancorarea în temporalitate văzută ,,drept unic loc pornind de la care şi în interiorul căruia se poate găsi fiinţa” (Vittorio Possenti, Filosofia după nihilism, Editura Galaxia Gutenberg, Bucureşti, 2006, p. 23). Totuşi ce se întâmplă când un filosof evadează din închisoarea temporală şi îndrazneşte să viseze şi ridică privirea spre CER şi descoperă… nemărginirea? Nihilismul a încercat să îl exileze pe Dumnezeu din lume şi să-l ancoreze pe om în finit. Implicit omul a ajuns la incapacitatea de gândi infinitul după două secole de gândire modernă finită.  El s-a rupt de cele 13 secole în care a fost apropiat de filosofia creştină.

Există acum o filosofie de după nihilism, dar care încă este marcată de ,,diferite nihilisme: teoretic, antropolologic, religios şi de o critică a ideii de adevăr” (ibidem, p. 7). Critica deconstructivistă a nihilismului este destul de sistematică, reuşind să ajungă la o analiză structurată pe trei paliere: problema lui Dumnezeu este rezolvată prin ateism,  problema omului este rezolvată prin scientism, problema religiei este considerată o impostură (ibidem, p. 8).

Este vorba aici de un cadru dramatic în care omul nu reuşit să scape de angoasa morţii. Din ce în ce mai mulţi oameni aleg calea sinuciderii. Omul îşi pierde speranţa şi trăieşte o dramă care în mintea lui pare absolută şi din care sinuciderea îi pare a fi singura ieşire. În cadrul temporal finit în care este ancorat omul actual nu mai există loc pentru răgazul de a privi spre eternitate.

Disperat omul ajunge la psiholog care îi spune să se valorizeze pe el însuşi (adică să fie cât mai egoist) şi îl trimite să se relaxeze mergând în excursii, la teatru, la filme şi chiar în cluburi. Aceste sfaturi nu îl pot scoate pe om din cadul său temporal finit. Spre a ieşi din lumea finită care îl sufocă, omul ajuns în stare de disperare are nevoie să se ,,îndrepte… spre beatitudine” (Étienne Gilson, Introducere în filosofia creştină, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, p. 18) şi să găsească, în acest mod, credinţa în divinitate.  De precizat, că raţiunea şi credinţa nu sunt nicidecum contrare. Credinţa nu poate înlocui raţiunea, ci doar o adânceşte. Existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită prin raţionament filosofic, dar omul are nevoie de credinţă … spre a crede în Dumnezeu. Credinţa alături de raţiune influenţează ,,opţiunile morale şi, în general comportamentul uman până la nivelul de atitudine sau stil de viaţă” (Wilhelm Dancă, Şi cred şi gândesc, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2013, p. 16).  Spre a ieşi din criza existenţială, omul are nevoie de credinţă omul trebuie  spre a să înţelege că Duhul pluteşte deasupra apelor, şi nu nihilismul.

Ştefan Grosu, bursier doctoral, Academia Română 

ȘTIRI