Despre modelul educaţiei teologiceActualitate

Despre modelul educaţiei teologice

Dezbaterea actuală prezindenţială a evidenţiat că există candidat care crede că poate înlocui educaţia creştină cu istoria religiillor şi care a scris propriul lui Decalog şi vreo doi candidaţi care se cred un fel de apostoli şi merg în campanie electorală prin Biserici. S-ar putea spune sunt oameni care nu s-au maturizat încă: ei au ramas ancoraţi în lumea poveştilor copiilor şi nu sunt capabili să îşi asume responsabilităţi. De bună seamă că ei nu l-au citit pe D`Aquino care arată că dezbaterea despre educaţie porneşte de la învătător şi de la întrebarea dacă acesta este capabil să îi înveţe pe alţii (Toma D`Aquino, De Magistro XI). Magistrul este acela care îşi asumă răspunderea să vorbească despre tema dificilă a adevărurilor de credinţă într-o lumea ancorată în consumism în care omul face o confuzie între libertatea metafizică şi libertatea de a poseda. Bineînţeles că magistrul nu trebuie să uite că adevăratul învăţător este Dumnezeu (Augustin, De Magistro 11, 37). Într-o societate devorată de setea de a poseda cât mai mult, educaţia teologică este chemată să ofere o motivaţie. Omul oricât s-ar strădui nu poate găsi în ştiinţă sau în posesia de bunuri un sentiment de siguranţă. El are nevoie de capacitatea de a se raporta la nemărginirea divină care îi oferă criterii de adevăr şi dreptate într-o lume crudă şi nedreaptă. Obiectul de studiu al teologiei ,,este lumea invizibilă a lui Dumnezeu, acea lume pe care o numim un mister” (Vladimir Petercă, Calea spre oameni, Editura Sapienţia, Iaşi, 2013, p. 587). Misterul lui Dumnezeu constituie un răspuns la misterul omului (ibidem). Studiul teologiei trebuie să fie însă făcut de oameni liberi, care nu sunt îngrădiţi de nicio limitare socială sau politică. Întrebarea ar fi de ce le este teamă ateilor de studiul teologiei şi de ce vor ei să fie scoasă teologia din programa şcolară? Este vorba aici de o îngrădire a libertăţii oamenilor care au o credinţă religioasă, deci de o formă de dictatură. Gânditorii creştini au avut nevoie de 13 secole în care să pună bazele filosofiei creştine, dar oamenii lumii moderne au avut nevoie de doar două secole să construiască o filosofie practică (Étienne Gilson, Dumnezeu şi filosofia, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 2005). Aşadar este mai uşor să distrugi decât să construieşti! Teologia are cum s-a menţionat obiect de studiu pe Dumnezeu, iar modernismul se tot întreabă dacă la urma urmei nu există Dumnezeu ce se întâmplă şi îşi cheltuieşte energia spre a construi lumi posibile în care omul se zbate în neantul disperării pentru că nu mai găseşte capacitatea de a se raporta la un ideal metafizic. Din nefericire educaţia teologică nu este suficientă pentru a declanşa dorinţa de a medita în mod serios la Dumnezeu, ci este nevoie de trăirea credinţei. În momentele sale de sigurătate, când omul se confruntă singur cu durerea şi cu perspectiva sfârşitului său tragic, nu caută o explicaţie în ştiinţă, ci îşi ridică întrebător privirea spre cerul lui Dumnezeu. Lumea modernă care l-a pierdut pe Dumnezeu poate fi considerată o lume care nu îl găseşte pe Dumnezeu (ibidem, p. 112).  Pierderea lui Dumnezeu este însă doar o poveste inventată de lumea modernă, pentru că în realitate studiul istoriei umane arată că omul nu şi-a pierdut sentimentul religios. Aşadar omul religios în adâncul său va trebui să nu uite că actul religios ,,face parte din mediul său natural de viaţă” (Vladimir Petercă, op. cit., p. 675). Prin cultivarea virtuţii, acest om religios va înţelege că doar educaţia teologică este capabilă să îi potolească setea metafizică după ,,iubire, adevăr, libertate, bucurie, creativitate” (ibidem).

Dr. Adriana Macsut

ȘTIRI