De neamul BaldazarilorNostalgie

De neamul Baldazarilor

Începuturile mele fălticenene stau sub semnul amintirii profesorului Ion Baldazar, pe atunci director al liceului care din 1970 și-a recăpătat numele ”Nicu Gane”. Directorul s-a prăpădit în urma unui accident, nefiind prezent la Centenar. Amintirea i-a rămas vie între profesorii și elevii de atunci. Familia de profesori Geta și Ion Baldazar  se mândrea cu cei doi fii − Dan și Radu.

Despre Dan vreau să vă povestesc pentru că el a plecat acum în lumea umbrelor. L-am avut elev și în clasele mici și în cele de liceu. Moartea tatălui mi l-a apropiat mai mult. I-am încurajat pornirile artistice. Pe atunci a strălucit în interpretarea cânticelelor comice ale lui V. Alecsandri − Sandu Napoilă și în special Clevetici ultrademagogul, fiind prezență vie în Nota zero la purtare.

Era dezinvolt, avea umor fiind veșnic pus pe glume. Viața mi l-a readus în preajmă în cancelaria liceului unde am devenit colegi. Desenul tehnic îl pasiona. Avea și tact pedagogic.

Schimbările din istoria învățământului i-au prilejuit cantonarea în alte sectoare. Un fel de reconversie profesională prin care și-a afirmat puterea minții și adaptabilitatea.

Un spirit viu care a scos în evidență frumoasa cultură generală asimilată în timp. A știut să se lupte cu morile de vânt ale vieții, păstrându-și integritatea. O statură culturală îmbrăcată în haina modestiei. Aparențele înșală, esențele spun totul.

Și Dan Baldazar a fost un spirit viu, creativ, ardent. Impetuos și modest, activ și profund, nonconformist și rebel. Cu lumini și umbre. Un Nastratin care judeca înțelept, care se distra histrionic pe seama slăbiciunilor umane, parodiind și autoparodiindu-se.

Un umor benign care devenea, uneori, vitriolant. Toate le punea pe sama sângelui armenesc moștenit de la tatăl său.

Evoca nostalgic bunicul matern, învățător trecut prin drama prizonieratului, cu o poveste de viață nespus de tristă. Acolo, la bunici − Arcadia, completată de poznele de la Fălticeni pe care le povestea hâtru. Povești din școală și din studenție. Întâlniri de neuitat cu personalități.

Cult pentru Caragiale, admirație pentru Birlic, deschidere pentru ”Șoimăreștii” de dincolo pe Prut. Plăcere pentru fotografia de calitate, pentru cea de colecție și pentru lectură. DJ la discotecă, pasiune pentru muzică, convertire la epoca modernă a calculatorului.

Toate cărțile pe care le-am scris au trecut prin tehnoredactarea lui. Și toate din mers: La Galeria oamenilor de seamă, la Muzeul Apelor, la Casa Sadoveanu. Privind ca Uriașul spre splendorile de la Dumbrava minunată și Nada florilor, a îmbrățișat optica unui personaj sadovenian − oameni ca mine sunt prieteni de nădejde sau dușmani de moarte.

O carte de identitate bazată pe o statură culturală. A sorbit esența vieții. A prețuit și a scris literatură documentară: Colecții și colecționari fălticeneni (coautori: Iulia Baldazar, Iulia Matei-Filip și Valeriu Filip) în prefața căreia scriam: ”cartea de față ne ajută să ne regăsim printr-o trăire empatică sub semnul contemplării ilustrațiilor din colecțiile de ieri și de azi − omagiu tuturor care s-au străduit întru aceasta”.

Avea multe proiecte. Într-un univers interconectat, găsea calea accesibilă pentru cei ce o meritau. Era un om de potențial și un bun cunoscător al lumii.

A sorbit esența acesteia, dar a fost un familist convins. Ady – Junona −  era icoana, Iulia și Ionuț – totul, iar nepoțelul − Soarele și lumina ochilor.

Și această istorie, nu demult, am scris-o în grădină privind spre Casa Sadoveanu și spre Crucea de la Rădășeni, la poala căreia Dan și-a trăit anii din urmă, ca florile câmpului…

ȘTIRI