Cuvinte înrourate în haina amintiriiCultură

Cuvinte înrourate în haina amintirii

Ultima apariţie editorială semnată de Mircea Aanei, UNDE-I TINEREŢEA MEA?…(Accent print 2014) se constituie ca un omagiu postum adus fratelui Gică răpus de boală la numai 63 de ani. Un cântec al amintirii şi un bocet surdinizat perceput sensibil de fraţii transmutaţi în familia Afloarei.
Scris cu sufletul, romanul are ca axă locul emblematic al obârşiei. Valea Bourei este spaţiul sacru spre care se îndreaptă dorul şi visarea lui Grigoriţă (Gică) ce-i revede laolaltă într-un cald tablou de familie pe Costin, Aura, Iliuţă şi Marcel (Costică, Veronica, Ionuţ şi Mircea). El, cel de al şaptelea din cei zece copii ai familiei Aanei, bucureşteanul, devine alături de mezinul familiei, Mircea – alias Marcel – narator.
„O văd pe mama, harnică şi aprigă, trebăluind de zor, pe câmp sau acasă; îl văd pe tata cosind trifoi în grădină, cărând lemne din pădure, cosând căciuli, bundiţe şi cojoace sau cântând, duminica, în strana bisericii…”
Cartea alternează cu măiestrie în diverse capitole vocea auctorială cu vocea personajului narator defunct care se confesează de dincolo de timp:
„În clasa a XI-a, am umblat de anul Nou cu Banda Jianului…”; „Din primul salariu de profesor suplinitor la Manolea, mi-am cumpărat o bicicletă albastră…”
Primele iubiri, profesoratul la Brăieşti, căsătoria, schimbarea de macaz bucureştean, neastâmpărul, pornirile hedoniste, toate-i definesc marea poftă de viaţă. Cele 25 de capitole alternează cu meşteşug vocile: vocea personajului ce se confesează ca într-un jurnal postum, la persoana I:
„Zilele trecute am împlinit 63 de ani şi soarta n-a catadixit să-mi facă alt cadou decât vestea năucitoare că-mi mai rămân de trăit nouă–zece luni” cu vocea auctorială ce derulează segmente de viaţă şi cercuri de vârstă în nuanţe evocator nostalgice:
„Grigore Afloarei era o figură aparte între cei trei fraţi şi cele patru surori ale sale (doi copii muriseră de mici)…”
Obârşia, devenirea, împlinirea şi inerentul absurd al sfârşitului; un recurs la memorie fugitiv, dar esenţial rotunjind prin derularea evenimentelor nebănuitele trepte ale firescului vieţii ce se îndreaptă spre moarte:
„Respiraţie sacadată… peste 16 ore din 24 conectat la aparatul care-mi dă un supliment de oxigen… Sunt grav bolnav, mamă! Ce să mă fac?…”
Paleativ? Iubirea. Iubirea nemărturisită pentru Iolanda. Şi după trei ani dirijarea simţămintelor „pe o linie moartă din gara sufletului meu”. Nici frăţeasca Iliuţo-terapia, nici filiala Amalio-terapia nu mai pot salva.
Marea trecere se face fără speranţă, revoltă sau crize şi angoase existenţiale. Eliberare doar de chin. Tristeţe pentru ce ar fi putut să fie şi n-a mai fost. Şi-n zi de făurar, deznodământul. Şi datoria dureroasă a fratelui mezin de a se adânci şi mai mult în tâlcul retoricii întrebării fără răspuns „unde-i tinereţea mea?” Şi-a ta. Şi-a ei. Şi-a noastră.
Taină şi inefabil. Naturaleţe şi meşteşug. Nu mai interesează ce este dincolo de cortină. A fost un epicureic, om ce-a iubit tinereţea şi viaţa. Restul e tăcere. Unde-i viaţa? Unde-i tinereţea?
Mircea Aanei răspunde prin carte, dar şi prin tăcere admirabilă şi adâncă, profund omenească. Marile dureri sunt mute.
Scris cu sufletul, romanul este un tulburător document uman de neuitare izvorând din cuvinte înrourate şi înlăcrimate în haina amintirii.

 

ȘTIRI

error: Content is protected !!