Cum sunt tinerii de astăzi?Diverse

Cum sunt tinerii de astăzi?

“Eh, tinerii de astăzi”…. Așa rostim, apoi facem și gestul acela cu mâna, a lehamite.

La fel se spunea și când eram noi tineri, apoi urmașii noștri, acum nepoții noștrii. Este doar o obișnuință transmisă din generație în generație.

Este firesc să fie așa, pentru că fiecare generație își trăiește tinerețea la anii ei, ani care nu se aseamănă cu cei în care ne-am trăit noi tinerețea. Totul evoluează, totul se schimbă. Fiecare generație cu vremea ei.

Dar, printr-o mică întâmplare trăită de mine, și nu este doar una, am să încerc să vă arăt cum sunt, de fapt, tinerii de astăzi.

Într-o dimineață mohorâtă de la începutul lunii, cu un cer pe care norii plumburii se agitau „spălându-și rufele” și abia așteptând să și le „stoarcă pe capetele noastre”, fiind programată să merg la Dispensar pentru a-mi primi rețeta cu medicamentele pe care le iau lunar, m-am înarmat cu umbrela mare, neagră, cu mâner solid din lemn a soțului meu, am pornit încuind ușa după mine și încercând să ignor schelălăitul de jale al Elsei, cățelușa mea.

Am luat-o prin spatele blocurilor, pe la umbră, pentru că soarele reușise să se strecoare, cumva, printre nori și se simțea atras de ținuta mea cernită. Voiam să merg mai întâi pe la Farmacia Veterinară să-i cumpăr granule simandicoasei mele cățelușe.

M-am întors tot prin spatele blocurilor, urcând agale pe aleea din pantă. Deodată, de după florile înalte ce mascau o bancă, am auzit zvon de clopoței- glasuri de copii. Mi-am întors privirea către ei, înseninându-mă brusc.

Pe banca de lângă peretele blocului stăteau trei copii: doi băieței de 10-12 ani și o fetiță mult mai mică, probabil 5-6 ani, care, cu mânuțele ca niște bețisoare albe, îl tot cuprindea pe după gât pe băiețelul de lângă ea, bănuiesc fratele ei, iar gurița îi umbla ca o morișcă.

Amândoi băieții erau frumușei foc și o priveau foarte serioși. La momentul când am ajuns eu în dreptul lor, cel din stânga, brunet, cu părul inelat, îi răspunde fetiței: „Dar ce-ai vrea tu, o babă bătrână?”

Mă amestec și eu în vorbă: „Sunt și babe tinere?” Băiețelul s-a bosumflat dintr-odată și-mi răspunde: „Nu!” „Dar cum se numește figura de stil pe care tocmai ai făcut-o?” Răspunsul vine prompt: „ Pleonasm!”. „Bravo, puiule! Bravo!” și mi-am văzut de drum bucuroasă, pentru că am văzut ce copii deștepți avem.

Ajung la magazinul Second-hand și o rog pe doamna de acolo să îmi primească sacoșa cu granule, până mă întorc de la Dispensar. Amabilă ca întotdeauna, doamna îmi primește sacoșa și o duce la locul unde îmi depozitează de obicei cumpărăturile.

Am ajuns apoi la Dispensar. Dar, ghinion, nu funcționa Sistemul Național implementat cu succes de către Casa de Asigurări de Sănătate. Asta este! Voi veni în ziua următoare.

Mă întorc să-mi recuperez sacoșa cu granule, intrând prin acele mici magazine, înșirate precum mărgelele colorate, și mai umplu o sacoșă cu: cutioare cu lapte pentru cafea, iaurturi cu fructe, apoi cașcaval, o roșie creață, două cepe și nu mai știu ce.

Începe să picure, semn că norii  terminaseră de spălat și acum începeau să-și stoarcă chiloții în capul nostru. Intru grăbită și iau două înghețate pentru a mă servi împreună cu doamna de la Second-hand până se oprește ploaia. Așa am sperat… Am savurat pe îndelete înghețata cu aroma de pepene galben; magazinul s-a umplut cu oameni intrați pentru a se apăra de ploaia care devenise torențială.

Am început să mă neliniștesc, văzând că în loc să treacă, ploaia s-a stabilit deasupra noastră, aruncând cu boabe grele. Ce mă fac? Două sacoșe, poșeta și umbrela solidă… prea mult pentru mine.

Priveam amărâtă cum bate ploaia în geamuri, când, prin pânza deasă a ploii, pătrunde în magazin o fetiță blondă, de aproximativ de 12 ani, care ținea strâns în pumni un mănunchi de pixuri și un șervețel. „Precis vine de la un examen” mi-am spus eu în gând.

Țopăind fericită, se apropie de bienvoitoarea mea, se îmbrățișează, apoi este sărutată pe obraji, pe ochi, pe frunte și-și zâmbesc fericite. Scena duioasă m-a impresionat până la lacrimi. Fetița înhață telefonul mamei, formează un număr și începe să turuie.

„Este fiica dumneavoastră?” întreb. „Da! Vine de la examenul de Bac! Este fericită!” Deci nu este chiar o fetiță. „A terminat clasa a douăsprezecea cu nota 10 pe linie ”. „Bravo! Felicitări!”

Îngrijorată priveam la ploaia ce nu mai contenea. „Ce mă fac? Cum ajung eu acasă?”

„Stați liniștită, merge Andreea cu dumneavoastră!” „Nu se poate, abia a ieșit de la examen și poate nu are chef să…” „Stați liniștită!”

Andreea, vorbind la telefon, făcea inspecția hainelor expuse pe umerașe. Mama s-a apropiat de ea și i-a șoptit ceva la ureche. Andreea a aprobat dând din cap. „Gata, s-a aranjat, termină de vorbit și merge cu dumneavoastră!” „Vai, mulțumesc!” Într-adevăr, după ce a încheiat convorbirea, Andreea s-a apropiat zâmbind: „Sărut mână! Sigur că vă ajut cu plăcere!”

„Dar plouă…” „Nu-i nimic. Îi dau umbrela mea!” zis și făcut. Andreea a pornit-o prima cu cele două sacoșe ale mele într-o mână, ocrotită de ploaie de către umbrela mamei, țopăind copilărește.

Încercând să țin pasul cu ea,  am simțit cum inima mea protestează, obligându-mă să mă rezem de zidul din preajmă. „Ce s-a întâmplat? Doriți să ne oprim puțin?” m-a întrebat, grijulie, Andreea. „Doar să mergem puțin mai încet.” Atunci mi s-a alăturat, atentă la mersul meu și răspunzându-mi la întrebările pe care i le puneam în legătură cu școala.

Am ajuns acasă și, în timp ce descuiam ușa, Andreea și-a scos adidașii dând la iveală piciorușele cu șosete albe pătate de apa ploii care îi pătrunsese în adidași. „Nu trebuia să te descalți! Eu nu descalț pe nimeni la ușa mea, pentru că detest acest obicei”. „Lăsați, adidașii sunt uzi…”.

Am pătruns în holul de la intrare, am mai stat puțin de vorbă, apoi am întrebat-o dacă va mai veni pe la mine. „Da, oricând aveți nevoie, voi veni! Imi dați voie să vă îmbrățișez?” parcă mi-ar fi ghicit dorința. M-a cuprins cu brațele ei subțiri și și-a lipit capul de pieptul meu. O undă de duioșie mi-a cuprins sufletul. Am apropiat-o și mai mult de mine și i-am sărutat părul blond și frumos adunat la ceafă. Doamne, ce tânără delicată și atât de bine crescută!

Da, așa sunt ei „Eh, tinerii de astăzi…”, buni, mărinimoși, amabili și, mai ales, deștepți. Nu este singura dată când am fost ajutată de unul dintre aceștia.

„Fetița” se numește Andreea Grigoraș, a absolvit Colegiul Național „Nicu Gane” din orașul nostru, a luat examenul de bac cu media 9,75, iar acum este plecată să susțină examenul de admitere la Facultatea de Informatică la Cluj.

Dumnezeu să te ajute, Andreea! Și nu uita, te mai aștept pe la mine.

Facebook Comments

ȘTIRI