Centenarul Marii Uniri. Între bucurie și tristețeActualitate

Centenarul Marii Uniri. Între bucurie și tristețe

Orice popor își merită drumul în mersul istoriei. Ca român, am o mulțime de motive să fiu mândru că fac parte dintr-un popor demn. Rădăcini nevăzute mi-au hrănit dragostea de pământul natal.

Este un miracol al dăinuirii pe meleaguri binecuvântate de Dumnezeu. Aparțin cu toată ființa acelor oameni dârzi care au preferat să piară, decât să-și plece fruntea în fața lăcomiei și nedreptății.

Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu sunt icoane la care mă închin ca la Iisus Hristos, dat fiind că fără sacrificiul lor nu am fi răzbătut până astăzi.

Alături de ei, s-au jertfit cu truda și sângele lor acele mulțimi nenumărate de români care au căzut secerate ca spicele de grâu pe pământul-mamă. De multe ori am fost învinși în bătălii de mulțimea dușmanilor sau de trădarea unora dintre frații noștri, dar ne-am ridicat din propria cenușă cu răbdarea de a trece peste timp, păstrându-ne credința creștinească, vorba moștenită din moși-strămoși, obiceiurile legate de truda gliei sau de momentele de bucurie ori întristare.

Am viețuit cu tenacitate, crezând în cinste și omenie, primindu-ne prietenii cu brațele deschise, iar pe dușmani, cu arma în mână.

Nu suntem singurul popor din lume care a trăit divizat în mai multe state, un timp independente sau, mai târziu, dependente de marile puteri din jurul nostru. Bătrânul Herodot, „părintele istoriei” spune că tracii, strămoșii noștri, dacă ar fi fost uniți, nimeni nu le-ar fi stat în cale, dar tot el afirmă că un asemenea lucru este imposibil, această parte de adevăr istoric fiindu-ne ascunsă, în timpul regimului comunist.

O rivalitate ancestrală, cadrul geopolitic și atacurile vecinilor au contribuit din plin la fărâmițarea teritoriilor românești. Conștiința de neam a rămas vie în sufletul românilor, dacă am face trimitere la cronicarul moldovean Grigore Ureche care menționează că muntenii, ardelenii și moldovenii sunt de un neam și „de la Rîm se trag”.

Reprezentanții Școlii Ardelene și generația pașoptistă au continuat și accentuat ideea unității naționale românești.

Unirea Principatelor Române de la 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înfăptuit prin strădania întregului popor, prin elitele sale care au militat pe plan intern și mai ales extern, într-un context european favorabil.

Dihonia românească a dus la alungarea lui Cuza, dar principele care a devenit mai târziu rege, Carol I de Hohenholern Sigmaringen, preia cu diplomație interesele României, continuând procesul de modernizare, obține independența României și unifică Dobrogea.

În condițiile declanșării Primului Război Mondial, regele Ferdinand I, numit, pe bună dreptate „cel loial” sau „întregitorul”, susținut de frumoasa și apriga lui soție, regina Maria, supranumită „mama răniților”, dă dovadă de fermitate în apărarea intereselor românești.

Clasa politică de atunci, cu toate limitele ei, a manifestat unitate atunci când a fost vorba de întregirea neamului românesc. Dăm exemplul a două personalități din partide diferite, liberalul I.I.C.Brătianu care, cu tact și măsura, a acționat pentru înfăptuirea idealului multisecular și conservatorul Alexandru Marghiloman, cel care a fost blamat pe nedrept de-a lungul timpului, dar care a contribuit din plin la unificarea Basarabiei. De fapt, între cei doi a existat o cooperare care impune respectul posterității și care ar putea servi ca exemplu și astăzi.

Anul 1918 reprezintă anul de grație pentru români, anul în care a luat ființă „România Mare” sau „România dodoloață”, cum exclamă un pui de ardelean, conform amintirii lui Lucian Blaga, înregistrate în „Hronicul și cântecul vârstelor”. Unificarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei are la bază jertfa de sânge și trudă a tuturor românilor în timp și, mai ales, sacrificiul extraordinar făcut în timpul marii conflagrații mondiale.

Mulți spun că în acel an 1918 „Dumnezeu a fost român”. Noi credem că Dumnezeu a răsplătit pe bună dreptate jertfa românească pe altarul credinței în civilizație.

România Mare „așezată în calea răutăților” și condusă cu nechibzuință va pierde, după Al Doilea Război Mondial, Basarabia, Nordul Bucovinei, ținutul Herței și Cadrilaterul. Tăvălugul comunist rusesc a distrus o bună parte din marile valori culturale și spirituale românești, martirizând marile personalități care au înfăptuit actul Marii Uniri.

În 1989, nu a fost o revoluție, ci o schimbare de macaz, prin care comuniștii cu așa-zisă față umană, în frunte cu Ion Iliescu, l-au înlăturat pe Ceaușescu, ucigându-l în zi sfântă de Crăciun, fără o sentință cinstită, ca pe un câine.

Ulterior, au fost distruse „marile realizări” comuniste, așa cum fusese distrus după 1945 până în 1989 tot ceea ce realizase regimul burghezo-moșieresc. Nu s-a ținut cont de faptul că cei care le-au realizat erau români, mai rău, întreaga clasă politică post decembristă a vândut țara străinilor pentru interesele ei mizerabile.

Expediția minerilor la București din vara anului 1991 și represiunea recentă, din 10 august a.c., a protestatarilor care s-au alăturat diasporei demonstrează pe viu nerușinarea și lăcomia de nedescris a unor specimene din clasa politică puse numai pe căpătuială.

Pentru românii adevărați, oriunde ar fi ei, Centenarul Marii Uniri este un prilej de bucurie și mândrie, de demnitate recunoscută în istoria popoarelor.

Chemăm, pe această cale, la o nouă unitate „în cuget și simțiri” întreg poporul român și, mai ales, pe tinerii patriei în care avem încredere că vor salva neamul.

Am ajuns la coada Uniunii Europene și cu tendința instaurării unui regim dictatorial al unor politicieni lipsiți de scrupule.

Suntem convinși că, prin implicarea tuturor românilor de bună credință, prin unitatea lor în acțiune, poate fi înlăturată această pecingine pe care nu o merităm și care ne întristează, umbrindu-ne bucuria centenarului Marii Uniri.

Constantin Bulboacă

ȘTIRI