Arhitect Crișan Popescu sau călătoria sinelui la curțile doruluiPersonalități

Arhitect Crișan Popescu sau călătoria sinelui la curțile dorului

Un aforism blagian spune că timpul e o dimensiune a reîntineririi. O regăsire în spațiul matricial, în axis mundi care pentru Crișan Popescu era Fălticenii cu Ulița Rădășenilor.

Aici, jocurile copilăriei i-au fost vegheate de mama, cunoscuta și atât de prezenta educatoare Catrileana Popescu, coborâtoare din stirpea diaconului Leon Băncilă, profesor de muzică la ”Alecu Donici” (răpus de febră tifoidă în timpul primului Război Mondial, pe când servea Țara la Oficiul de Cenzură a Poștei), l-au legat pentru totdeauna de aceste meleaguri.

Gănist redutabil, devenit apoi arhitect la Galați, Brăila și București, membru al Uniunii Arhitecților din România, a păstrat în sine cântecul ibsenian al constructorului Solness ”Eu aud cântecul! E un cântec puternic!” dar și pe al Meșterului Manole ce ”a dat răspunsul răzvrătit: mai pot” (N. Labiș).

A devenit în timp un artist cetățean încununat cu Steaua României în grad de Cavaler. Rămas în timp același spirit viu, activ și participativ, trăind viața într-un registru pozitiv, a gândit alte și alte proiecte asumate pentru a fi împlinite.

”Eu nu glumesc niciodată când e vorba de profesie” − se mărturisea public într-o discuție cu doamna farmacistă Maria Mitocaru, vicepreședinta Asociației ”Strada Mare”. Cu devoțiune confraternă i-a fost alături artistul plastic Gabrel Baban și membrii visării Memorialului Elitelor, plini și ei de energie creativă.

Proiectul comunitar a conturat un iubitor de frumos, un om mai bogat cu o visare, plin de lumină, cu un eu echilibrat, cu un comportament civic pe măsură, tânăr spiritualicește, cu o distinsă statură culturală.

Programul său de cultivator și conservator al valorilor spirituale locale prin nișa proprie de exprimare ne-a cucerit. Memoria culturală putea reda astfel, altfel decât prin cuvânt, hronicul veacurilor în repere locale viabile.

Eșafodajul de rezistență − proiectele visate, calculate și supuse dezbaterii în plenul Primăriei municipiului, urmau să dea roade. Lăudabil și extraordinar efort de creație. Spațiu mic pentru idei mari. Gânduri mari de la cei ce se străduiau pentru sigiliul de noblețe  al statuilor ce urmau să grăiască de oameni și de locuri sfințite de aceștia. Se scria astfel un altfel de hrisov. Gândit, regândit, împărtășit fie în Sala cu geamlâc de la Muzeul Irimescu, fie în atelierul pictorului Baban, fie la primărie, fie pe stradă.

În diminețile dinaintea plecării spre București ale acestui homo viator, îl reîntâlneam măsurând cu privirea, contemplând din alt unghi sau din altă lumină ceea ce gândise și calculase pe planșetă în schițele minuțioase. Martori și mărturisitori, toți conturam cu ochii minții viitorul muzeu în aer liber, Memorialul.

Statuile nu râd și nu plâng niciodată. Dar ele vorbesc în grai mut și îngână un cântec al amintirii. Reperele în piatră și bronz, urzite pe planșetă, urmează a căpăta pecete solară.

Primele roade închinate Centenarului au prins contur. Arhitectul le-a vizitat în săptămâna Arhanghelilor Mihail și Gavril. Era într-o stare de sănătate precară. S-a sfătuit cu Gabi Baban. Au gândit detaliile. Urma să se reîntoarcă.

Și azi, în 18 ale lunii noiembrie, îl așteptăm, absurd, nu la sărbătoarea visului său împlinit prin Altarul Eroilor, ci la cimitirul din dealul Tâmpei unde și-a proiectat lăcașul de veci, fără să bănuiască a fi primul locatar.

Oricum, spiritul lui va fi în preajma Elitelor din Memorial și în Altarul Eroilor pentru că eroi sunt toți cei ce-și slujesc patria și contribuie la nemurirea ei.

Aidoma Meșterului, arhitectul Crișan Popescu, ca spiritus loci, rămâne între elitele fălticenene. În grupul cărturarilor? Al luptătorilor? Al folcloriștilor? Al artiștilor? Al oamenilor de știință? Al constructorilor? Al visătorilor? Al împlinitorilor visării?

Statuile nu râd, nu plâng, dar grăiesc. Și conservă memoria colectivă.

ȘTIRI