Vocaţia omului spre absolutReligie

Vocaţia omului spre absolut

religie „Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până ce se va odihni întru Tine” (Fericitul Augustin)

    Lupta pentru desăvârşire are ca punct de plecare predispoziţia omului spre ceva mai presus de forţele sau legile care guvernează firea lui. Efortul de ameliorare a mediului și mijloacelor de trai trădează atracţia pe care o simte în adâncul fiinţei sale spre ceva ce îl depăşeşte. De aceea sintagma „homo sapiens”, prin care naturaliştii speră să acopere valoarea simbolică a regnului uman, poate fi interpretată şi în alt sens: omul este o fiinţă care tinde să se autodepăşească. Această tendinţă se evidenţiază  în viaţa omului, pentru început, în perioada copilăriei, când se strecoară în suflet un fior de emoţie şi încântare, la întâlnirea cu eroii din basme şi întâmplările lor, eroi care, deşi au o oarecare legătură cu lumea aceasta, totuşi sunt mai presus de ea. Mai târziu, când răspunderile vieţii îşi fac simţită prezenţa, gustul pentru supranatural ia forma dinamismului, a elanului tineresc de a căuta un sens, de a şti cât mai mult, de a împinge orizontul cunoașterii cât mai departe. Această etapă din viaţa omului este uneori plină de dramatism, din cauza conflictelor interioare între sentimente şi interese, între ideal şi realitate. Perioada maturităţii îl pune pe om faţă în faţă cu realităţile şi problemele vieţii în toată amploarea lor, cărora el încearcă să le descopere semnificaţia şi, mai mult, să le rezolve, să le depăşească. El ajunge să acţioneze de la această vârstă în mod decis, ca în faţa veşniciei, gândind soluţiile astfel încât să-şi concretizeze fiinţa morală într-o atitudine definitivă, irevocabilă. Iar soluţiile pe care le caută la aceste probleme sunt rezultatele unui proces îndelungat de gândire şi ale unui efort fizic istovitor.  Spre apusul vieţii, când neputinţele fizice au un cuvânt din ce în ce mai greu de spus, dinamismul spiritual nu este atenuat, iar omul refuză să se dea bătut. Avem de a face cu o sfâşiere lăuntrică a omului, care continuă să spere, să-şi facă planuri, să aibă ambiţii, dar care este din ce în ce mai conştient că toate acestea vor fi lipsite de suport şi nu se vor concretiza, datorită vlăguirii resurselor fizice. Această realitate ne aminteşte de cuvântul Mântuitorului Hristos, Care spune: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26,41).

   Dar care este suportul năzuinţei umane spre supranatural sau ce determină în fiinţa omului prezenţa aspiraţiei către absolut? Răspunsurile la această întrebare au fost pe măsura şi după numărul epocilor culturale prin care a trecut umanitatea. Nu putem găsi un răspuns, însă, dacă nu admitem prezenţa Absolutului în om sau în lumea în care acesta trăieşte. Toate sistemele filosofice care au încercat să dea un răspuns la această chestiune, excluzând prezenţa supranaturalului din om, au eşuat dramatic. Eşecul acestora se poate observa, în mod concret, în experienţa tristă prin care au trecut popoarele ce au fost expuse sistematic la doctrina ateist-materialistă. Revelaţia divină păstrată în Sfânta Scriptură rămâne singura care poate da un răspuns temeinic la întrebarea de mai sus. Iar răspunsul îl găsim în cuvintele de la Facere 2,7:  „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” sau de la Facere 1,27: „Şi a făcut Domnul Dumnezeu pe om după chipul Său”. „Suflarea” lui Dumnezeu existentă în om, în care e inclus „chipul” divin, este sursa vocaţiei umane spre absolut şi temeiul efortului pentru desăvârşire.

    Pentru înţelegerea sensului „suflării” apelăm la un text semnificativ al părintelui Boris Bobrinskoy: „La ivirea omului, chemat la fiinţă, la înţelegere şi la dragoste de Cuvântul plin de putere al Tatălui, Duhul este Cel pe Care Dumnezeu i-L insuflă acestuia, ca energie vitală, suflare de viaţă izvorâtă din însăşi gura lui Dumnezeu spre a însufleţi lutul. Duhul este, de asemenea, Cel care întruchipează, Care întipăreşte în om chipul lui Dumnezeu asemenea unei peceţi de neşters, este Cel Care-l consacră pe om în demnitatea sa împărătească, călăuzindu-l spre împlinirea vocaţiei sale de fiu ascultător al Tatălui”. Așadar prezenţa vocaţiei spre absolut e strâns legată de prezenţa chipului divin din noi sau de lucrarea Duhului lui Dumnezeu din om, având în vedere faptul că „Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi mai ales din cele ce s-au învrednicit de raţiune”. Dumnezeu manifestă o grijă specială atunci când îl plăsmuieşte pe om: „Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut corpul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin insuflarea Sa proprie. Aceasta numim chip dumnezeiesc, căci cuvintele după chipul indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute , atât cât e posibil”. Sfântul Ioan Damaschin, autorul textului de mai sus, arată că omul, deşi este o făptură „condusă aici, în viaţa prezentă, e mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie”, iar taina firii lui stă în îndumnezeirea sa „prin înclinaţia spre Dumnezeu”. Chipul lui Dumnezeu din om se raportează, aşadar, la natura spirituală a omului, adică la raţiunea, voinţa , sentimentul omului, întrucât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele şi fericirea absolută. Dacă acest chip divin este sufletul omului în înclinaţia lui spre Dumnezeu, asemănarea este scopul către care tinde acesta în dezvoltarea şi perfecţionarea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu poate fi ajunsă prin statornicie în bine, depinzând pe de o parte de acţiunea puterilor spirituale şi morale omeneşti, iar pe de a alta de ajutorul harului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie de Nyssa arată că omul, fiind făcut să se bucure de bunurile dumnezeieşti, trebuia să aibă în firea sa ceva înrudit cu Acela de la care vine, iar Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „În calitatea mea de ţărână, sunt ataşat de viaţa de aici, de jos, însă fiind şi o părticică divină, port în pieptul meu dorinţa după o viaţă viitoare”. De aici ne dăm seama că adevărata măreţie a omului nu constă în incontestabila sa înrudire cu universul, ci în participarea sa la plinătatea divină, în taina pe care o poartă în sine, de a fi „chip” şi „asemănare”.

  Din păcate, însă, societăţile actuale, bazate pe o morală convenţională şi pătrunse de duhul secularizării, nu iau în seamă acest răspuns. Oamenii de azi nu-şi dau seama că în aspiraţia după o cunoaştere infinită se ascunde setea după Dumnezeu. Şi încearcă ori să ignore această sete, ori să o potolească cu ceva nepotrivit. În timpul comunismului s-a încercat în mod forţat să se înăbuşe orice năzuinţă sau aspiraţie a omului către o viaţă supranaturală, iar comunitatea a fost redusă la o masă de indivizi a căror unitate era dictată prin reguli suprapuse. Acum asistăm la aceeaşi realitate, cu o nuanţă diferită, însă. Nu se mai încearcă eliminarea dorinţelor spirituale din om, dar li se contrapun acestora ofertele de consum ale lumii moderne şi tentaţiile care speculează slăbiciunile inerente firii umane. Comunitatea este şi ea sfâşiată de dorinţele egoiste ale fiecăruia dintre membrii ei, de viciile care strică şi dezbină lumea. Cred că acum, mai mult ca în alte vremuri, trebuie să redescoperim glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, să ne întoarcem în „patria” ascultării de Dumnezeu, pentru a ne putea înţelege vocaţia şi a o cultiva  ca atare. E bine de ştiut că această vocaţie sacră specific umană nu se poate întreţine cu mijloace tehnice artizanale, ci doar prin legătura cu Cel Care a sădit-o în noi, doar prin ascultare de voia Lui.           

Pr. Tudorel Neculau

1i Preot Profesor Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 21;

2i Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999, pag. 65;

3iii Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 71;

4 Sfântul Grigorie de Nazianz, Orationes theologicae 5,26, P.G. 36, 361 C, apud Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, pag. 89;

ȘTIRI

Facebook Comments