Un loc frumos și plin de viață: Grădina Publică din FălticeniRememorări

Un loc frumos și plin de viață: Grădina Publică din Fălticeni

Acum este istorie. Un loc care pentru foarte mulți dintre noi nu spune nimic, era, în trecut, un loc iubit de toți fălticenenii .Un spațiu frumos, plin de viață, viu colorat de flori și animat de rezonanțele acustice ale fanfarei.

Grădina Publică cunoscută sub denumirea de „Parcul prefecturii” sau simplu „Parcul” din Fălticeni este o zonă de recreere importantă şi apreciată de către toţi locuitorii din oraş. Această oază de verdeaţă a apărut ca o consecinţă a dezvoltării urbei între anii 1872 – 1873. Din pacăte nu s-a păstrat nici o fotografie cu acest loc, ci doar o fotografie din anul 1930 care imortalizează doar un colț al acestei zone (partea dreaptă din imagine).

Suprafaţa iniţială pe care a fost ridicată grădina a fost „de mai bine de 80 prăjini” (1,43 hectare), care a fost transferată din proprietatea judeţului în proprietatea comunei. În timp, aceasta, din diferite motive, a ajuns mult mai mică, de numai 4.898 m2 în 1939.

În scopul amenajării a fost constituit un comitet de iniţiativă al cărui preşedinte a fost ales proprietarul Vârnav, iar ca membri au fost C. Fotino şi C.A. Forăscu.

Primăria Fălticeni s-a implicat şi ea foarte mult în realizarea acestui proiect, rolul principal revenindu-i primarului în funcţie, Alexandru Iamandi. Arhitectul oraşului şi al judeţului care superviza lucrările pentru realizarea Grădinii publice, a beneficiat de sprijinul farmacistului Carol Vorel.

În momentul în care au început lucrările de amenajare a acesteia, locul respectiv era un fel de groapă plină cu tot felul de deşeuri ale oraşului. În locul în care este acum Policlinica din Fălticeni, era chiar o baltă urât mirositoare peste care se trecea pe o punte de lemn.

Desecarea locului şi curăţarea acestuia s-a făcut pe cheltuiala farmacistului Carol Vorel. Arborii plantaţi aici, în număr de aproximativ 300, au fost stabiliţi tot de către Vorel şi au fost donaţi de proprietarii de păduri: Alecu Milo, Dumitru Stamati, dr. Alexandru Grecuianu, D. Ghe. Greceanu, d-na Savastiţa Istrati şi prinţul Iorgu Şuţu.

Astfel a fost înlocuită prima grădină a oraşului situată pe strada Ion Dragoslav, lângă casa „Jitaru”, probabil amenajată înainte de 1848.

Primul administrator al Grădinii Publice din Fălticeni desemnat şi plătit de Primăria Fălticeni, a fost Iohan Dvornischi, ajutat de Ignat Carp. Tot acum, pentru a asigura grădina publică cu flori şi alte plante ornamentale, au fost construite pe cheltuiala primăriei, o seră şi câteva solarii. Pentru plăcerea locuitorilor care se plimbau prin grădină, autoritățile locale ale vremii au angajat la început lăutari, care, cu repertoriul lor, au încântat publicul.

La sfârşitul anului 1873, Primăria a renunţat la lăutari şi a angajat o orchestră adevărată condusă de cape-maistrul Anton Zika.

Din 1879, primăria angajează la un preţ mult mai avantajos formaţia muzicală condusă de medicul Ion Rossignon, absolvent al conservatorului din Viena.

La iniţiativa primarului oraşului Sunguroff, la 17 mai 1885, a fost aprobat de consiliul comunal Regulamentul pentru înfrumuseţarea oraşului Fălticeni. În cuprinsul celor 51 de articole ale regulamentului s-au stabilit numeroase reguli extrem de moderne precum: lăţimea străzilor să fie de minim 10 metri, lăţimea trotuarelor de minim 2 metri Pe baza acestui regulament s-a asigurat cadrul legal de finanţare a tuturor lucrărilor specifice atât pentru străzile oraşului, dar mai ales pentru cele necesare Grădinii Publice.

În anii următori, Primăria Fălticeni a continuat investiţiile la grădină. În 1903, au fost achiziţionate 20 de bănci trainice din lemn cu fier, înlocuindu-le pe cele de dinainte numai din lemn, pietriş pentru alei şi seminţe pentru flori. Din acelaşi an s-au angajat tot pentru grădină un paznic cu un salariu de 700 de lei pe an, un grădinar cu 60 de lei pe lună şi un lampist pe durata a doar 6 luni pe an (aprilie – septembrie) cu un salariu de numai 30 de lei lunar.

După câţiva ani de la sosirea de la Botoşani a Regimentului 16 Dorobanţi la Fălticeni, fanfara acestuia a fost angajată să cânte pentru oraş (începând cu 1906), în principal datorită relaţiilor deosebite care au existat întotdeauna între comandanţii marii unităţi şi primarii oraşului. Preţul era unul însă destul de mare. Spre exemplu, în 1906 era de 2.000 de lei, în 1934 de 48.000 de lei, în 1936 de 80.000 de lei, etc. S-a ajuns la aceste sume deoarece muzica era solicitată să cânte în staţiunile balneare care făceau oferte concurente foarte bune: în 1936 Primăria Câmpulung oferea 90.000 de lei, iar în anul următor Primăria Gura-Humorului suma de 100.000 de lei.

Muzica regimentului cânta pentru oraş în Grădina Publică, dar era obligată să fie prezentă şi la înmânarea premiilor şcolare la principalele unităţi de învăţământ din oraş, după un program bine stabilit prin contracte ferme.

Astfel, în Grădina Publică a oraşului se auzea muzica între 10 mai şi 1 octombrie, în zilele de marţea, joia şi duminica între orele 21.00 şi 24.00, şi o singură dată pe săptămână dimineaţa, între 11.00 şi 13.00, şi anume o săptămână sâmbăta şi o săptămână duminica.

Pentru ca fanfara Regimentului 16 Dorobanţi să se întreţină singură, în sensul să-şi poată achiziţiona instrumente foarte bune şi frumoase, partituri şi o ţinută adecvată, Primăria din Fălticeni permitea acesteia să organizeze două sărbători cu intrare plătită, una în luna august, iar cealaltă în luna septembrie. Banii obţinuţi din bilete se ofereau în totalitate la sfârşitul sărbătorii fanfarei, de către primarul oraşului în aplauzele publicului prezent, creându-se astfel un moment extrem de emoţionant.

Între cele două războaie mondiale s-a ajuns la consolidarea unui obicei foarte frumos, şi anume că această fanfară să se identifice cu Grădina publică şi chiar cu oraşul. Dacă vizitai oraşul Fălticeni era aproape obligatoriu să faci şi o plimbare prin parc şi să asculţi măcar pentru o perioadă scurtă de timp această fanfară extraordinară. Astfel, prin atmosfera creată de Grădina publică, acesta reuşea să adune laolaltă, fără deosebire de clasă socială, ordonanţe, slujnice, militari, funcţionari, hoţi, intelectuali, evrei, germani, români, lipoveni, cizmari, zidari, cojocari, avocaţi, deputaţi, mari proprietari etc., care împreună creau o bună dispoziţie generală inedită, convingându-i pe unii contemporani să asemuiască Fălticeniul cu o „Mică Vienă”.

Atmosfera era permanent alimentată de prestaţia fanfarei Regimentului 16 Dorobanţi din Fălticeni, din al cărei repertoriu nu lipsea muzica clasică şi modernă, condusă de mari dirijori precum Dimitrie Buiuc (a compus şi valsuri deosebite, înmormântat la Tâmpeşti), neamţul Oscar Purch, căpitanul V. Justin, ş.a. Aceştia au făcut o adevărată educaţie muzicală în rândul locuitorilor oraşului, contribuind la crearea unor gusturi muzicale rafinate, prezente doar în marile oraşe precum Bucureştiul şi Iaşul.

În mijlocul jumătăţii grădinii dinspre Muzeul „I. Irimescu” de astăzi era un pavilion din lemn, acoperit cu tablă galvanizată, pe temelie de piatră, special amenajat pentru fanfară, prevăzut cu spaţii libere şi ornamente în stil tradiţional românesc, având o înălţime apreciabilă, care permitea distribuirea sunetelor fără obstacole, asigurând astfel o audiţie extrem de apreciată de public (în aprilie 1944, chioşcul a fost distrus complet de către trupele sovietice staţionate în Fălticeni).

Aproape de gardul din spate care împrejmuia pe două laturi grădina, funcţiona un restaurant de vară din lemn cu 8 ferestre, prevăzut cu o terasă generoasă, acoperită, de o mare frumuseţe, iluminat din 1925, unde se organizau anual şi expoziţii ale Camerei Agricole, sau la iniţiativa primăriei, precum cea din 21 mai 1933, intitulată „Ziua laptelui”, având ca organizatori primarul Fălticeniului Octav Ghe. Zariean şi a medicului veterinar I. Puşcariu. Toată suprafaţa construită era de 254m2.

Tot aici îşi expuneau frecvent produsele contra unei chirii, marii pomicultori, preoţii Grigore şi Costache Zaharescu, părintele Iacob Chiticaru, şi nu în ultimul rând însuşi Vasile Lovinescu.

În acest restaurant, datorită situaţiei deosebite din 1917, când armata română era concentrată în Moldova iar trupele ruseşti erau prezente şi în Fălticeni, Eugen Lovinescu a ţinut ore cu o clasă de elevi de liceu, asigurând astfel continuitatea procesului de învăţământ şi permiţând elevilor cursanţi promovarea în anul următor.

La aproape un deceniu de la terminarea Marelui Război (1927), în care numeroşi fălticeneni şi-au dat viaţa pentru România Mare, în această grădină a fost adus triumfal şi aclamat aproape la nesfârşit mareşalul Alexandru Averescu, ca unul dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc. Se spune că de la această întâlnire nu a lipsit niciun locuitor, şi a fost considerat mult timp de atunci evenimentul cel mai important petrecut vreodată în Fălticeni.

Cu toate că criza economică a lovit puternic la începutul anilor 1930 inclusiv Fălticeniul, se constată o dezvoltare extraordinară a tot ce era legat de Grădina Publică, dar şi de înfrumuseţarea oraşului.

Pentru Grădina Publică, primăria a construit în decembrie 1931, pentru că vremea a permis acest lucru, un grătar mare. Fierul utilizat a fost cumpărat de la Firma „David Berr”, iar cărămida necesară a fost achiziţionată de la firma comerciantului Haim Herman.

La solicitarea cetăţenilor, în primăvara anului 1932, în Grădina publică a fost construită o fântână mare cu diametrul de aproximativ 3m.

În 1933, se pune în discuţie şi se repară în totalitate sera de flori a primăriei, în suprafaţă de 106m2, organizată pe 3 mari compartimente. De asemenea, sunt achiziţionate tot pentru seră 500 de ghivece cu plante şi 22 de lăzi mari pentru flori. Tot în acest an se reangajează un grădinar şi un ajutor de grădinar pentru întreţinerea parcurilor şi grădinii publice, plătiţi cu 1.700 de lei pe lună, respectiv cu 1.000 de lei. Grădinarul şef al oraşului a fost stabilit în persona lui Teofil Zenik, un apropiat al primarului în funcţie, Eusebiu Scripcaru. Atribuţiile acestuia erau următoarele: să întreţină grădinile, parcurile, sera de flori a oraşului, Grădina Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, cimitirul şi Grădina de la Biserica „Sf. Ilie”. Tot în sarcina acestuia intra şi plantarea de flori, arbori şi arbuşti inclusiv pe străzi şi alte locuri unde era necesar.

Alegerea grădinarului oraşului în persoana neamţului Teofil Zenik, a fost una inspirată sub aspectul competenţei, dar nu şi în ceea ce priveşte cinstea, politeţea şi modestia. Acesta, numai în 2 ani, adică până în 1935, a reuşit să transforme sera de flori a oraşului într-un fel de magazin care „bătea” orice florăreasă din localitate. Aici Zenik, vindea flori şi seminţe oricărei persoane interesate iar în timpul programului îngrijea şi de grădinile particularilor.

Toate aceste neajunsuri au fost constate de către o comisie formată din C. Popovici, Vasile Costăchescu şi avocatul Schector, ca urmare a unui număr mare de sesizări ale unor cetăţeni nemulţumiţi de aspectul străzilor şi de faptul că grădinarul cerea preţuri foarte mari pentru florile pe care le comercializa ilegal, ca în cazul doamnei avocat Poenaru, care nu a fost de acord să plătească 60 de lei pentru un ghiveci de flori. Deşi comisia a constatat ca fiind adevărate toate sesizările, datorită relaţiilor speciale cu primarul, grădinarul nu a fost aspru sancţionat sau demis. I s-a modificat totuşi contractul de muncă în sensul că putea fi concediat în orice moment fără motiv şi fără vreo despăgubire din partea primăriei şi a fost sancţionat cu 5 zile de muncă fără plată.

Tot în acest parc, se ţineau diferite adunări, în principal politice sau cu un pronunţat caracter revendicativ. Sunt cunoscute serile unde în acest restaurant se întâlneau la „un pahar” de vin şi chiar la o partidă de şah: Mihail Sadoveanu, Artur Gorovei, Ion Dragoslav, plăpumarul evreu Riemer, ş.a.

Pentru înfrumuseţarea Grădinilor publice cât şi a ambientului din oraş, în 1934 s-a constituit la nivelul primăriei un comitet format din I.Gh. Tanu, I. Bucşenescu, M. Bercovici şi Vasile Costăchescu, subordonat ajutorului de primar. Acest comitet a avut un rol important. A propus până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, achiziţionarea de către primărie de puieţi de mesteacăn plângător, tei, paltin, arţar şi ulm de la Ocoalele Silvice Mălini, Râşca, Dolhasca şi Tătăruşi pentru executarea de plantări.

De asemenea, acelaşi comitet a căutat cele mai avantajoase oferte pentru achiziţionarea de seminţe şi material săditor pentru sera primăriei, dar şi pentru celelalte spaţii verzi din oraş de la Firma „Arpad Mühle” din Timişoara, de la firma olandeză „Jean Barth Bos”, de la Societatea „Flora” din Bucureşti, de la firma germană „Otto Mann” din Leipzig, de la Pepiniera de arbori „Ştirbei” din Buftea, de la Pepiniera de arbori şi viţe altoite „Ambrosi – Fischer & Co.” din Aiud etc. Dintre cele mai apreciate seminţe de flori şi chiar flori pe care le cultiva sau le achiziţiona primăria, la propunerea comisiei respective au fost: coronaria purpurea, saxatile, albă nemuritoare, gura leului, calendula, ochiul boului, viorele de vară pitice, viorele galbene soiuri simple, hermine albe, garoafe vieneze timpurii, garoafe „Chabaud”, begonia multiflora, etc.

În anul 1940 s-a amenajat o a doua grădină publică a oraşului prevăzută iarna şi cu un patinoar foarte frumos în zona Cimitirului eroilor sovietici de astăzi, intitulată după monumentul de vizavi, „2 Grăniceri”. Astfel, oraşul Fălticeni avea în administrare acum trei parcuri: „Băncuţa” în suprafaţă de 6.000 m2, „2 Grăniceri” – 2.904m2 şi „Prefecturii” de 4.898 m2. În total 13.802 m2 de grădini şi parcuri, o suprafaţă insuficientă pentru ceea ce îşi dorea să devină oraşul, sau pentru ceea ce-şi asuma că este – reşedinţă de judeţ.

În perioada interbelică, Grădina publică din Fălticeni a purtat denumirea oficială de „Grădina Prefecturii” dar locuitorii o numeau „Parcul Prefecturii”, iar din 1945, la propunerea primarului Maria Milieş, aceasta s-a numit „23 August” dând acelaşi nume şi străzii care trecea prin faţa lui.

Anul 1946, a însemnat reintrarea pe deplin a Grădinii Publice din Fălticeni în viaţa locuitorilor oraşului, aproximativ aşa cum o cunoscuseră aceştia în perioada interbelică.

Prin grija primarului în funcţie, Maria Milieş, au fost reparate în martie 1946 restaurantul şi pavilionul muzicii de aici, costurile ridicându-se la suma de 273.443 lei şi au putut fi închiriate începând cu luna următoare şi până la 31 martie 1947, Sindicatelor Unite Muncitoreşti, filiala Fălticeni, la preţul de 60.000 de lei/an. Tot acum, în grădină au fost montate 10 bănci din lemn (pentru că cele vechi fuseseră distruse sau furate după intrarea sovieticilor în oraş) care să servească atât pentru populaţie, cât şi pentru serbări pe timpul verii vândute de la maistrul tâmplar Iacob Chiuţă, la preţul de 28.000 de lei bucata.

Deoarece muzica Regimentului 16 Dorobanţi nu a mai cântat în grădina din 1942, iar prin desfiinţarea unităţii în 1946, nu a mai existat posibilitatea ca aceasta să revină la frumosul obicei de a încânta publicul la fel de mult cum o făcuse anterior, primarul Maria Milieş, s-a străduit să facă acest lucru din nou posibil.

Efortul nu a fost deloc de neglijat, dacă ţinem cont că aceasta era membră a Partidului Comunist Român încă din ilegalitate, iar prezenţa muzicii în parc cu un repertoriu clasic, aducea în amintire bunăstarea şi privilegiile vechii societăţi burgheze anteriore, mult contestată de aparatul propagandistic al PCR. Se pare că tocmai poziţia importantă a acesteia în cadrul PCR a permis în martie 1948 revenirea unei fanfare în Grădina Publică din Fălticeni şi repararea pentru acest eveniment a pavilionului muzicii contra sumei de 80.000 de lei.

Fanfara care a cântat aici până la sfârşitul anilor 1960 a fost cea a Consiliului Sindical Judeţean Baia, contra unei taxe speciale, suportată în totalitate din bugetul primăriei.

În iunie 1949, tot la propunerea primarului Maria Milieş, s-a luat hotărârea înfiinţării unui nou parc în oraşul Fălticeni pe strada Teodor. Deoarece prin această decizie creştea suprafaţa care trebuia îngrijită, s-a dispus şi angajarea încă a unui grădinar alături de cei doi pe care îi avea deja primăria, respectiv bătrânul Teofil Zenik şi mai tânărul Valentin Dioniesie.

Grădina publică a trecut prin ample amenajări la sfârşitul anilor 1970, situaţie care s-a păstrat până în prezent cu mici intervenţii.

Acum, când ne plimbăm prin grădina publică a oraşului, observăm că au mai rămas puţini arbori bătrâni din parcul de odinioară, salutăm plantarea acesteia cu copaci valoroşi şi sperăm ca primăria oraşului să găsească resurse pentru reconstruirea în totalitate a fântânii din parc, a băncilor şi aleilor şi poate, de ce nu, să angajeze o fanfară care să reînnoade o frumoasă tradiţie pe care şi generaţiilor precedente au păstrat-o atât cât s-a putut.

ȘTIRI

Facebook Comments