Singurătatea alergătorului de cursă lungăCultură

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Nici nu realizasem că de vreo două luni nu-l mai întâlnisem pe seniorul Geo. În iureșul cotidian și agitația stradală n-am băgat seama că nu-l mai văzusem. În ultimii ani făcea popas pe centru la o cafea cu prietenii și colegii de altă dată. Și cum rândurile acestora se răriseră, trecea însingurat comunicând doar cu sinele.

Aproape nonagenar, continua călătoria vieții de unul singur.

Se obișnuise așa, chiar dacă poate nu avea voluptatea singurătății. Era cu sine, cu gândurile, cu poeziile, cu proiectele împlinite sau neîmplinite. Purta cu el o lume și nu mai avea forța sau poate nici nu se mai putea deschide în fața altei lumi. Solitar, în solilocviu, pentru că dialogurile maieutice n-avea cu cine să le mai poarte.

Aceasta e de când lumea drama omului cu spirit rafinat care nu mai găsește, nu mai are și nu mai îndrăznește să se plieze în competiția dinamică a unui alt timp pe care-l înțelege, dar nu-l mai poate urma. Din cuviință și din modestie. Din prea mult bun simț. Și din luciditatea trăirii jocului în unu ‒ și nu în doi sau trei.

Acum ar fi devenit ridicol, anost și plictisitor. Singur, într-un menuet sfios și pudic, acompaniat mut cu acel de vorbă cu mine însumi.

Și retrăind etapele parcursului: copilăria năzbâtioasă, studenția și tinerețea tumult, profesoratul și directoratul ‒ glas puternic în agora. Apoi gândirea matură a încercatului familist și iubirea paternă. Cumsecădenia și civilismul maturității și senectuții.

Apoi rodirea întru cuvânt a sensibilului poet cu darul ales al versificării, cu plăcerea taifasului, cu precizia documentaristului ce a realizat stampe ‒ mărturii vii ale Fălticeniului de altă dată. Umorul delicat, cuvântul șăgalnic, aluzia și plăcerea autoparodierii s-au împletit în scriitura sa.

Spirit ales și cultivat, cu un deosebit bun simț al măsurii, s-a antrenat în cursa vieții păstrându-și depozitul de virtuți; amabil și îndatoritor, visând revenirea la fostul județ Baia, versificând Cartea Sfântă și istoria umanității, surprinzând esențe sau episoade din viața literară, parodiind goana după Nobel, distrându-se copios de unul singur cu spectacolul lumii. La judecata de apoi a scriitorilor poate fi mândru de a fi chemat, nominalizat și audiat.

Pentru că Geo Nichita nu este un anonim, ci un glas al Cetății și al urbei în care s-a născut și a trăit. A încurajat pe cei ce s-au simțit atrași de muze, i-a îndrumat și povățuit. Și abia acum, când nu mai trece matinal pe Strada Mare, îi resimțim absența.

Ne obișnuisem să-l întâlnim aproape zilnic. Ba în primii ani de învățământ, ne întâlneam și ne vizitam cu Zoe și Geo Nichita. Daniel era copilaș, azi e la rându-i tată.

În amintirea anilor de demult și a ultimilor ani, readuc în lumină umbra marelui dispărut, omul, părintele, cetățeanul, cărturarul, istoricul, profesorul, scriitorul Geo Nichita căruia îi păstrăm o amintire frumoasă. Și-abia acum, când a plecat spre zări eteree și într-o altă dimensiune, simt nevoia să-i vorbesc și să-l salut asigurându-l de neuitare pe singuraticul, fragilul, nobilul și deloc vetustul alergător de cursă lungă închis în propria-i interioritate care avea drept interlocutori ‒ copiii lui de suflet ‒ cărțile.

Memoria colectivă i-a dat acum locul în istoria culturală a Cetății.

ȘTIRI

error: Content is protected !!