Sfânta Parascheva este luminătoarea casnică a MoldoveiReligie

Sfânta Parascheva este luminătoarea casnică a Moldovei

image description

Simbol al unității Ortodoxiei de pretutindeni, Sfân­­ta Parascheva ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pă­mânt, când Biserica era una și nedespărțită, nădejdea biruinței asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor și suferințelor din lume. Iubirea smerită a lui Dumnezeu, generozitatea sa neîntrecută, renunțările și nevoințele asumate pe calea  desăvârșirii rămân pentru creștinii de astăzi repere și imbolduri spre o viață religioasă autentică.

Pelerinajul organizat la Iași în fiecare an la sfintele sale moaște  arată că mulți creștini înțeleg importanța sfinților ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu și ca modele vii de iubire și demnitate, în contrapondere cu deficitul acut de omenie de care se resimte lumea de azi.

Studiind viața unui sfânt, privindu-i icoana și observând nimbul de sfințenie care-i înconjoară chipul, înțelegem că omul se poate înălța deasupra limitelor biologice printr-o ierarhizare corectă a valorilor și prin conformarea vieții cu preceptele evanghelice. Părintele Dumitru Stăniloae arăta că „sfinții sunt remarcabili nu ca niște eroi sau specialiști pe care este greu sa îi înlocuiești, ci prin acea forță spirituală a iubirii, a rugăciunii pentru oameni, care se află în ei, mai mult decât prin faptele lor”.

Viața Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul Cuvioasa Parascheva nu numai în Mol­­­dova, ci și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol. Pă­rinții ei, oa­meni de neam bun și cre­dincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Se spune că pe când avea zece ani, fiind într-o bi­serică a Precistei, a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: ”Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. Același lucru l-a fă­cut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache afirma că „pentru a ajunge cineva pe înălțimi e nevoie sa se pornească de cu vreme, din părțile de jos ale muntelui… pentru a vedea un răsărit de soare de pe vârful unui munte, e nevoie să te urci pe culmile lui cu mult mai înainte de zorii zilei”. La fel și Cuvioasa Parascheva, încă din copilărie, s-a pornit pe drumul sfânt al înălțărilor sufletești, pentru a vedea de pe cele mai înalte culmi ale vieții morale pe Soarele credinței, care e Hristos Domnul.

Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, Eftimie, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a dedicat unei vieți trăite în simplitate și aspre nevoințe duhovnicești. A cercetat diferite locuri sfinte, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Vreme de cinci ani s-a nevoit la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea Pontului. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în do­rința de a-și petrece restul vieții în locurile bine­­cuvântate de pașii Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos și ai Sfin­ților Apostoli.

După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înăl­țat duhov­ni­­cește în rugăciune. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau sluj­­nice, ci numai de curăția sufletului și de răs­puns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfru­mu­seța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lu­mina și de bucuria cea fericită. De aceasta … ochii de la­crimi îi erau întunecați pu­rurea”.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta părăsi „fără de voie pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Poposind la biserica Precistei din cartierul Vlaherne și căzând la icoana Maicii Domnului, cu lacrimi se ruga zicând: „N-am altă nă­dej­de, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii în­drep­­­tătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, dacă m-am întors în lume, în­drep­­tează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, con­tinuă mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Însă Dumnezeu a binevoit ca sfântul său trup să fie descoperit în chip minunat și să fie cinstit cum se cuvine de către creștinii din diferite cetăți cum ar Epivata, Târnovo, Belgrad și Constantinopol, fiind mult timp izvor de lumină și binecuvântare pentru fiecare din aceste locuri.

În 1641 moaștele Sfintei Parascheva au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. După ce domnitorul Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noștință, moaș­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfințirea și binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”.

De atunci, Iașiul devine în fiecare an, la mijlocul lui octombrie, capitală a bucuriei duhovnicești și cetate a luminii spirituale, care cheamă și adăpostește zeci de mii de creștini într-o unitate de trăire și simțire sfântă. Impresiile culese din inimile și de pe chipurile pelerinilor care participă la sărbătoare sunt îndestulătoare pentru a ne întări convingerea că rugăciunile Sfintei Parascheva sunt și vor fi lumină, sprijin și mângâiere pentru oamenii acestui loc binecuvântat de Dumnezeu.

Preot Tudorel Neculau

ȘTIRI

error: Content is protected !!