Reflexie despre morală, fericire şi obligaţieAtitudini

Reflexie despre morală, fericire şi obligaţie

În vremea antică şi medievală morala era considerată un răspuns pentru problema fericirii, iar legea era descrisă ca o lucrare referitoare la înţelepciune. În secolul al XIV-lea începe să se vorbească despre morala obligaţiilor legată de voinţa divină. Apar chiar şi manuale de cazuistică morală în care se arată că se poate construi ,,o etica … fără a ne ocupa de problema fericirii” (Servais Th. Pinckaers, Morala Catolică, Editura ARCB, Bucureşti, 2011, p. 54). În acest sens, se poate vorbi de Kant care face critica eudomonismului (din grecescul eudaimonia fericire) prin care arată că eudemoniştii ,,sunt egoişti practici şi afirmă că a face din eudemonism fundamentul virtuţii înseamnă a eutanasia morala”(ibidem). De menţionat că morala cazuistică este actualmente utilizată în etica aplicată. Filosofia kantiană constituie rezultatul ,,apărut după o febrilă activitate culturală încărcată de probleme, producătoare de tensiuni şi purtătoare de vădite contradicţii” (Mircea Florian, ,,Immanel Kant”, în Istoria filosofiei moderne, vol. II, Editura Tiparul Universitar, Bucureşti, 1938, p. 31). Aici este vorba despre întruchiparea spiritului iluminist. În societatea modernă s-a ajuns la utilitarismul prin care omul este incomodat de respectarea moralei. Apare ca inevitabilă întrebarea dacă omul poate fi fericit în lipsa respectării moralei? În sens biblic, întrebarea devine ,,cum să reconciliem morala cu fericirea, şi să ajungem într-un contact fără oprelişti cu Evanghelia?”(Servais Th. Pinckaers, op. cit., p. 54). Aici se impune evocarea liberului arbitru, ,,acea facultate a raţiunii şi a voinţei prin care alegem binele ca asistenţă a harului, sau răul, fără această asistenţă” (Petru Lombardus, Afrorismele sfiinţilor părinţi, II.24). Omul modern, rupt de natura sa spirituală, îşi caută fericirea în dominarea naturii şi nu mai urmează natura precum omul antic sau medieval. În aceste condiţii, omul modern trebuie să îşi caute ,,înclinaţia naturală spre adevăr şi bine” (Servais Th. Pinckaers, op. cit., p. 58). Apare un nou univers moral în care natura se supune libertăţii şi domeniul moralei devine bulversat. Se ajunge la problema complexă a moralei cazurilor de conştiinţă. Virtutea nu mai are rol formator, ci se transformă în obişnuinţă. Omul nu mai este moral prin naştere, ci devine astfel prin constrângere. Pur şi simplu se crează un divorţ între morală şi fericire şi se ajunge pănă la teama omului moral de fericire. Reconcilierea dintre morală şi fericire porneşte de la ideea că ţelul uman ,,este fericirea în uniune cu binele” (ibidem, p. 60), iar ,,considerentul fericirii este intrinsec moralei” (ibidem). Punctul decisiv devine, astfel, redescoperirea naturii spirituale umane precum şi a înclinaţiei naturale umane spre adevăr, bine, frumuseţe. Este vorba de natura divină a omului creat după chipul lui Dumnezeu.

ȘTIRI

error: Content is protected !!