Popas la Fântâna Lenuței RusuZMF 2015

Popas la Fântâna Lenuței Rusu

fantanaPovestirea cu titlul Fântâna mi-a readus  în minte proiectul brâncuşian al grupului statuar care să-l reprezinte pe luminătorul Spiru Haret. O adiere de o clipă.

Respectând proporţiile prin scop şi prin departajare valorică, ultima carte a Lenuţei Rusu apărută la StudIS, 2015, întâmpină  iubitorul de lectură cu urme şi umbre haşurate cu decenţă, înţelepciune şi bun simţ. Firul narativ cuprinde întâmplări şi poveşti despre oameni, instantanee şi praguri de viaţă cu fundal decorativ din lumea satului sau a oraşului auzite sau născocite, văzute sau nevăzute, trăite, imaginate sau surprinse în context evenimenţial.

Cele treizeci de componente ale cărţii sunt privite cu ochiul inocent al povestitoarei care aduce în lumină întâmplări din localităţi de pe malul Şomuzului sau al Moldovei ori din târgul de pe Şomuz. Ansamblul de proze scurte este reuşit, cu mici excepţii precum Soţul perfect sau Întâlnire crucială (mai inspirat, ciudată) care sunt lipsite de suflu epic.

Cu lupii ne duce spre influenţe voiculesciene sau spre întâmplările Cuţaridei. Voit sau nu, asimilările demonstrează că nimic nu-i nou sub soare, doar modalităţile de expresie dau nota personală. Scripca dogită salvează personajul de jivinele vrăjite de cântec:

„Scoţându-şi vioara, începu să cânte cum nu mai cântase nicicând… Cânta moş Tache şi urlau lupii, iscându-se o larmă şi o hărmălaie… Apoi, unul câte unul, lupii începură să se îndepărteze de copacul salvator… Afară începu să ningă bogat şi liniştit, ca o poveste, povestea lăutarului care a cântat cu lupii într-o noapte de Crăciun…” (p.51).

Iar Lenuţa Rusu este o bună povestitoare cultivând oralitatea şi ca un bun pedagog,  metodele interactive: „Dragii mei, astăzi aş vrea să-mi răspundeţi la o singură întrebare. Oare veţi găsi răspunsul? Oare această întrebare are răspuns?” (p.26).

Monologul, dialogul, secvenţialul, divagaţia, caracterizarea directă sau indirectă, toate dau farmecul şi autenticitatea naraţiunilor. Mai rar face popas autoarea sub vraja mitului sau a gândirii mitice, cu toate că acesta ar da mai multă consistenţă povestirilor.

Sunt reuşite descrierile: „Moldova a îngheţat toacă. Apa ei, atât de multă, o bănuieşti acum curgând cuminte, alene pe sub învelişul sticlos, ţinând-o în chingi de gheaţă până când soarele o va descătuşa şi-i va slobozi hergheliile ţinute acum în râu” (p.110).

Vocabularul este neaoş: „Nia încuie uşa de două ori, vârî cheia într-un ol ciobit, după care îşi puse coşul pe braţ şi porni, dragă doamne, la cules de mure” (p.63).

Situaţiile sunt verosimile. De aici, înţelegerea de către Gheorghie a sensului vieţii:

„Pentru asta venise el în lume, asta îi fusese menirea, să-şi privească întreaga viaţă în oglinda limpede a fântânii, nu în oglinda în care-şi rădea în fiecare duminică, barba aspră cu ţepi de arici” (p.43).

Aceeaşi emoţie o retrăim în cazul Irinucăi, o altă Lizucă, nu cu Patrocle ci cu Ursulache, care-şi vede păpuşa azvârlită de maşteră:

„Păpuşa zăcea în iarbă… Fetiţa o strânse la piept, o mângâie, o întoarse pe toate părţile, însă păpuşa ei cea scumpă nu mai putea să spună ma-ma, ma-ma” (p.54).

Fântâna aduce răcoare şi limpezime din adâncuri îndemnând la scriere, citire şi recitire. Proza scurtă este un gen pretenţios, cu reguli şi rigori, ba chiar cu exigenţe  care ne pun în situaţia de a  căuta maeştri ai genului scurt.

Povestirile şi miniaturile sporesc raftul harnicei autoare căreia i-am girat cândva începuturile şi care a semnat  acum cea de a şaptea carte.

 Mioara Gafencu

ȘTIRI

Facebook Comments