Personalități fălticenene: Vasile LovinescuCultură

Personalități fălticenene: Vasile Lovinescu

În 1980, unii fălticeneni aflau că Domnu’ Lala s-a întors de tot la Fălticeni. Însă, în afară de faptul că aparţinea, prin naştere, unei elite culturale, prea puţini erau cei care aveau habar de valoarea lui. Pentru că, mare parte din opera lui, era încă în sertar.

S-a născut în 1905, spre sfârşitul anului, într-o familie ilustră.

Era primul copil al lui Octav Lovinescu, avocat, frate cu criticul Eugen Lovinescu, şi al Anei (născută Cetăţeanu), “femeie de mare distincţie, urmaşă de nobili ardeleni”, având în ascendenţă pe Ion Budai-Deleanu -cum ne spune profesorul Ştefan Sorin Gorovei care i-a cunoscut îndeaproape. Era frate cu Octav, avocat, şi Horia, dramaturg.

Copilăria în Fălticeniul care, pe atunci, era un târg patriarhal, i-a fost normală, „adică fabuloasă”, cum va spune scriitorul însuşi. Şcoala primară şi primele trei clase gimnaziale le urmează în oraşul natal, la gimnaziul „Alecu Donici”, unde bunicul său, Vasile, era profesor şi director.

Anul 1920 îl găseşte la Bucureşti, tatăl său fiind, aici, avocat la diverse firme. Urmează cursurile Colegiului „Sfantul Sava”, luându-şi bacalaureatul în 1925.

După revenirea familiei în Fălticeni, el rămâne în Capitală, unde face Facultatea de Drept (1925-1929) doar pentru a rămâne în profesia tatălui său. A profesat avocatura în baroul Ilfov, îndeplinind şi funcţia de avocat al municipiului Bucureşti (1930-1942) cât și cea de consilier juridic la Uzinele Siderurgice din Reşiţa (din 1942) până la pensionare.

Deşi ar fi putut face o cariera strălucită în drept, onorurile şi gloria imediate nu l-au ispitit. Avocatul Vasile Lovinescu va rămâne dublat de scriitorul a cărui principală preocupare va rămâne spiritualitatea. Propria sa vocaţie, la care se adaugă întâlnirea cu scrierile lui Rene Guenon, i-au marcat definitiv cursul vieţii.

Încă din 1929, a început să publice articole în reviste ca: Viaţa Literară, Viaţa Românească, Adevărul Literar şi Artistic, Credinţa, Familia, Azi, Vremea și altele, articole de informare despre esoterism, iniţiere, mistică, mit, simbol, traduceri din limba engleză, franceză şi germană.

Primele articole sunt mici eseuri despre caracterul simbolic şi metafizic al tradiţiilor noastre populare. Ele vor fi reluate, în parte, sub pseudonimul Geticus, într-un text mai amplu despre Dacia hiperboreeană – lucrare ce analizează posibilitatea existenţei unui centru spiritual în vechiul spaţiu dacic – în revista Etudes Traditionnelles, care apărea la Paris, sub îndrumarea lui R. Guenon.

Vasile Lovinescu introduce, astfel, printre primii în cultura românească, probleme specifice ale gândirii tradiţionale, probleme de care s-a ocupat şi Mircea Eliade dar cu altă metodă. Cu Mircea Eliade a avut relaţii personale, intelectuale şi ideologice extrem de complexe. Cei doi s-au cunoscut şi s-au frecventat în Bucureştiul interbelic. Cum a avut, de altfel, relaţii şi cu oameni dintre cei mai diverşi ca părintele Ilie Cleopa, mitropolitul Antonie Plămădeală, scriitori şi poeţi, artişti.

În 1935 şi 1936 face pelerinaje la Muntele Athos, în căutarea unei împliniri isihaste, la Amiens (Franţa) şi Basel (Elveţia).

Odată cu frământările istoriei din anii ‘40, Vasile Lovinescu îşi întrerupe scrisul, se dedică lecturilor, meditaţiei, desăvârşindu-şi pregătirea spirituală. Vor fi ani de solitudine, dar de puternică trăire interioară. Ei se vor concretiza în anii ‘50 într-un grup iniţiatic compus din câţiva prieteni care citeau şi discutau teme din opera lui Rene Guenon dar şi a altor autori esoterici. În 1945 se căsătoreşte cu Steliana-Victoria Păunescu, inspectoare în Ministerul Finanţelor (originară din părţile Argeşului) care, toată viaţa, se va îngriji ca filosoful să aibă liniştea şi timpul necesare studiului şi creaţiei.

La sfârşitul anilor ‘50, va întemeia un alt grup de studii şi meditaţii tradiţionale, grup pe care îl va numi, mai târziu, în unele scrisori, « fraternitatea lui Hyperion », cu care va adânci cunoaşterea intelectuală a operei lui R. Guenon, a marilor spirituali din principalele tradiţii ale lumii, ca şi a aspectelor simbolice din civilizaţia noastră veche. Din acest grup va face parte şi Lucreţia Andriu, fălticeneancă şi ea, poetă subtilă, inteligentă, cu o vastă cultură. În casa ei din Bucureşti se vor ţine, regulat, până la moartea prematură a poetei, şedinţele grupului.

Începând din 1964, Vasile Lovinescu îşi reia activitatea de scriitor, el, care nu scrisese niciodată cu obsesia publicării şi a celebrităţii. Înţelegea, însă, nevoia de a fixa adevărurile tradiţionale care, transmise numai oral, riscau să se dilueze sau chiar să se piardă, degradate şi uitate de lumea modernă. Dacă marii culegători de folclor şi artă populară salvaseră fizic depozitul de tradiţie daco-română, Lovinescu va salva chintesenţa acestor depozite, dezvăluindu-le sensul simbolic şi spiritual.

Aşa se încheagă, între 1964-1972, cele mai cunoscute două studii ale sale, ”Al patrulea hagialâc”, despre universul romanului lui Mateiu Caragiale, ‘”Craii de Curtea-Veche”, şi ”Creangă şi Creanga de Aur”, o interpretare ezoterică a basmelor lui Ion Creangă. Cărţile sunt unice în felul lor, ele decriptând istorisirile, vis-à-vis de ştiinţa simbolurilor.

Dar lucrările îi rămân în manuscris. ”Al patrulea hagialâc”, cu subtitlul: ”Exegeză nocturnă a Crailor de Curtea-Veche”, va apare abia în 1981, urmat, după moartea sa, de ”Creangă şi Creanga de aur ”(1989), ”Monarhul ascuns” (1992), ”Incantaţia sângelui”(1993), ”Mitul sfâşiat” (1993) etc. După jumătatea anilor ‘70, începe, în existenţa lui Vasile Lovinescu, nu numai o detaşare de lume, care va culmina cu retragerea sa definitivă la Fălticeni, împreună cu soţia, din 1980 până la moarte (1984), în casa părintească de pe Strada Sucevei, (devenită, în 1972, Galeria Oamenilor de Seamă, prin grija şi donaţia doamnei Stella), ci şi o renunţare tot mai evidentă la scris, cu excepţia câtorva eseuri şi a unor ”amintiri” publicate în ultimii ani în ”Convorbiri literare”.

Se despărţea de lume, pe 14 iulie, 1984, discret şi modest, aşa cum a şi trăit, el, cărturarul de mare anvergură intelectuală cu care s-ar fi mândrit şi cea mai mare ţară. Dintr-un ulei al pictorului Radu Orac a rămas să ne privească chipul lui “Domnu Lala”, cu ochii uşor întredeschişi, după ochelarii cu lentile groase, modest, răbdător dar la fel de dornic să scoată la lumină, cât mai mult, părţile bune ale neamului românesc.

Toate cărţile pe care ni le-a lăsat, în afară de ”Al patrulea hagialâc”, au apărut postum, prin grija colaboratorilor Roxana Cristian şi Florin Mihăescu, discipolii maestrului, precum şi a nepoatei sale, Alexandrina Lovinescu.

Opera postumă a lui Vasile Lovinescu s-a dovedit covârşitoare, iar titlurile au făcut senzaţie.

Şi pentru că ne apropiem de începutul unui nou an, poate ar trebui să recitim câteva rânduri dintr-un articol apărut în ”Vremea”, nr. 365 şi reprodus de Eugen Dimitriu în volumul ”Lovineştii”: ”Un fapt pe care nu-l vom şti decât la Judecata din urmă: dacă divinul Creator…a avut aceleaşi unităţi de măsură ca şi acelea create de noi, epoci, ani, săptămâni, zile. Probabil că nu, căci ceea ce numim noi istorie e o fulgerare, o clipă în faţa unei imensităţi căscate în timp şi spaţiu…Să ne desprindem puţin de contingente şi să ne privim din punctul de vedere al Eternităţii; să ţinem înaintea ochilor cu amândouă mâinile nimicnicia, stupiditatea si răutatea noastră de bipezi…Credem că certurile noastre, pasiunile şi maniile noastre sunt evenimentul important al Universului, şi o simpla privire în cerul înstelat ne arată ce suntem în realitate, ce viermi plicticoşi şi supărători. Da, e bine ca măcar odată pe an, la începutul unei noi revoluţii a Pământului în jurul Soarelui, să vedem ce suntem şi justul nostru loc în Univers.”

 

ȘTIRI

Facebook Comments