Personalități fălticenene: Profesorul Nicolae OnofriescuNostalgie

Personalități fălticenene: Profesorul Nicolae Onofriescu

Poate că şi natura încântătoare o fi avut rolul ei, de a fost posibil ca, într-un oraş aşa de mic, să trăiască şi să se formeze un număr aşa de mare de personalităţi. Însă, sigur este că şcolile au fost unul dintre factorii care au susţinut şi impulsionat viaţa spirituală a târgului prin profesorii şi învăţătorii de aici.

Ei reprezintă un trecut pe care alţii sunt gata să-l uite dar pe care trebuie să-l ţinem veşnic viu în amintirea noastră pentru că – adevărate călăuze spirituale, ei au format caractere şi au modelat personalităţi ce au adus mândrie Fălticeniului. Datorită lor, “Fălticenii au jucat multă vreme rolul unui adevărat centru pedagogic, cu ecou în întreaga ţară…”(V. G. Popa, E. Dumitriu -“Virgil Tempeanu. Viaţa şi opera”, vol. 1).

Un profesor de excepţie, cu o personalitate cu totul distinsă, a fost Nicolae Onofriescu, unanim apreciat ca educator de mare autoritate, preţuit şi de elevii săi dar şi de corpul didactic de elită al Liceului „Nicu Gane”, unde a predat.

S-a născut pe 30 ianuarie 1908, la Rădăşeni şi tot în ianuarie, în 1984, se stinge la Iaşi. Familia Onofriescu sau Aonofriesei – cum se pare că îi chema pe înaintaşi – era veche în localitate, familie de gospodari fruntaşi, de foşti răzeşi, bunicul său fiind vornic al comunei. De altfel, „rădăşenenii sunt deosebiţi de restul moldovenilor prin sprinteneală în mers, spirit întreprinzător, cutezanţă şi o mândrie locală”- ne spune şi Mihai Niculăiasa, în micromonografia comunei Rădăşeni.

Este al patrulea din cei şase copii, din care băieţii sunt cu studii superioare, ceea ce arată interesul părinţilor pentru învăţătură. Unul va fi director într-un minister economic, unul ofiţer cu grad de general, unul jurist iar Nicolae – profesor.

După clasele primare, se înscrie la Gimnaziul “Alecu Donici”, viitorul Liceu “Nicu Gane” pe care îl va absolvi în 1928. Prin băncile acestui liceu s-au perindat mulţi dintre cei care îl duceau pe G. Călinescu la „uluitoarea” constatare că, după Bucureşti şi Iaşi, Fălticenii este a treia aşezare geografică din ţară în privinţa numărului oamenilor intraţi în cultura şi ştiinţa naţională.

Aici, tânărul serios şi sârguincios are şansa să primească învăţătură de la renumiţii dascăli Vasile Ciurea, George Stino, Dan Protopopescu, Ion Mazăre şi alţii.

« Cel mai mult a fost atras însă de partea ştiinţifică şi, îndeosebi ,de ştiinţele naturii, predate de vestitul Vasile Ciurea. Lecţiile acestuia, intuitive, riguros ştiinţifice, colorate la propriu(oricine işi aminteşte de vestitele scheme cu cretă colorată), precum şi lecţiile-excursii l-au captivat şi l-au determinat să se înscrie la Facultatea de Ştiinţele Naturii din Iaşi. Studentul Nicolae Onofriescu şi-a însuşit nu numai cunoştinţele superioare ci şi acel tact şi metode pedagogice necesare misiunii de viitor profesor. » – ne spunea prof. Constantin Ilioaia în 1998 când îi dedica un medalion fostului coleg de catedră, la împlinirea a 90 de ani de la naşterea sa.

Îşi ia licenţa în 1936. A traversat şi el ,apoi, anii grei de război care au lăsat urme adânci în viaţa sa, ca, de altfel, la toată generaţia lui.

« În 1945, îl aflăm la catedra de ştiinţele naturii de la Liceul “Nicu Gane”. Venerabilul profesor Vasile Ciurea se pensionase dar lăsase fostului său elev arta pedagogică şi dragostea pentru profesie, preocuparea continuă pentru studiu şi perfecţionare. Pe lângă lecţiile frumoase ce le ţinea (de lângă catalog nu lipsea niciodată cutia cu cretă colorată), a început, cu toate lipsurile existente, să reorganizeze muzeul de ştiinţele naturii, aproape desfiinţat în evacuarea din 1944, cerându-i sfat şi înaintaşului său, Vasile Ciurea, care, ca pensionar, trecea adesea prin liceu » – ne povestește tot profesorul Constantin Ilioaia, care l-a cunoscut îndeaproape fiind şi mai apropiaţi ca vârstă.

Apreciindu-i-se meritele profesionale, este numit director al liceului, într-o perioadă când întreaga societate românească traversa crize de tot felul. Nici viaţa şcolii nu a fost ocolită, ea fiind serios tulburată. Iar îndeplinirea Reformei Învăţământului din 1948-’49 a făcut ca directoratul să fie o sarcină cu atât mai dificilă.

Echilibrat, ferm în convingeri şi consecvent în susţinerea şi realizarea lor, cu o înaltă probitate şi obiectivitate, cu conştiinţa clară că investiţia în educaţie este lucrul cel mai important, Nicolae Onofriescu s-a ocupat de organizarea şi desfăşurarea vieţii şcolii cu înţelepciune şi tact, cu un profesionalism fără cusur.

Numai aşa se explică prestigiul de care s-a bucurat, deopotrivă, în rândul elevilor, colegilor şi tuturor celor care l-au cunoscut.
Foarte preţuit pentru ordinea, disciplina, munca, stăruinţa, rigurozitate şi măsura de care dădea dovadă în întreaga activitate, este numit inspector şcolar, răspundere pe care o îndeplineşte cu competenţă şi dăruire, în paralel cu munca la catedră.
Revine apoi la liceu, ca director, pînă la ieşirea la pensie, în 1968.

În anul următor îl aflăm în componenţa comitetului de onoare al centenarului Liceului, alături de alţi renumiţi elevi şi profesori ai şcolii.
A fost căsătorit cu Natalia Cosmovici, învăţătoare emerită. Au fost amândoi oamenii dăruirii totale pe tărâmul învăţământului, dascăli desăvârşiţi, de o ţinută demnă, impecabilă, care au ştiut să rămână înscrişi cu litere de aur nu numai în istoria liceului, ci şi în inimile a generaţii întregi de elevi.

Au locuit pe strada “Ion Creangă”, unde se mutaseră din Rădăşeniul de baştină. Aici a văzut lumina zilei unicul lor fiu, Mircea Onofriescu, astăzi doctor în medicină la Iaşi, care, ca şi părinţii săi, a ştiut să sfinţească nu numai locul naşterii ci şi meseria pe care o practică.

ȘTIRI

Facebook Comments