Pelerinaj pe urmele poetului Mihai EminescuCultură

Pelerinaj pe urmele poetului Mihai Eminescu

De ani de zile îmi doream să vizitez acel mirific meleag moldav care ne-a dăruit nouă, românilor, pe cel mai mare poet al neamului, pe Luceafărul poeziei noastre, Mihai Eminescu.

Se  spune că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva, până la urmă ţi se va întâmpla. Şi aşa este.

Într-o zi de sâmbătă de la începutul acestei veri toride şi lipsită de generozitate faţă de natură prin aceea că soarele o pârjoleşte cu săgeţile lui incandescente iar norii îi dau cu tifla plimbându-se pe cer şi ameninţând-o cu fulgere şi tunete, am pornit, un grup de amatori de excursii-pelerinaj, către oraşul Botoşani.

Microbuzul, bine accesorizat din punct de vedere tehnic, cu toate scaunele ocupate de excursionişti de diferite vârste, printre care şi un grup de tineri adolescenţi, adică o fată şi 5 băieţi dintre care 2 trecuţi de vârsta majoratului, a pornit dis de dimineaţă sub un cer presărat cu scame de nori ce estompau căldura razelor solare, către ceea ce ne propusesem.

Programul, bogat în obiective al excursiei, a fost foarte bine gândit, cuprinzând vizite la Mânăstirile Agafton, Zosin, Vorona, Muzeul Judeţean Botoşani, Casa Memorială „ Nicolae Iorga” şi, mai ales, Casa Memorială „Mihai Eminescu”, biserica în care a fost creştinat şi „Lacul cu nuferi” – aşa cum scrie pe indicatorul postat la intrarea pe cărarea ce duce către acesta.

Totul a fost minunat în această excursie, dar eu îmi propun sa vă povestesc despre vizita ce a urmat pasii copilului Mihai Eminescu.

Mai întâi am vizitat Biserica unde „La Botez l-au dus pe micul / La icoane l-a nchinatu-l” şi unde „Ursitoarele” i-au menit: „Să ai o minte întreagă / Căci isteţ vei fi cu duhul / Ca şi luna şi văzduhul…”. Ne-am închinat şi noi în faţa icoanelor cu gândul la El, dorindu-i odihnă veşnică. După aceea am mers la Casa Memorială unde ne-a întâmpinat livada cu verdele intens, de început de vară, din frunzele arborilor şi covorul proaspăt al ierbi; cu statuia poetului pe soclul căreia se aflau numeroase buchete proaspete de flori, semn al neuitării; apoi cu albastrul cam ţipător faţă de pastelurile din jur, al acelui amfiteatru în aer liber unde au loc spectacole închinate Luceafărului.

Am urcat treptele ce duc la mica terasă din pridvorul casei şi ne-am aşezat cuminţi pe băncile de lemn aşteptându-ne rândul la vizitarea acesteia, pentru că mai erau şi alte grupuri de excursionişti. Apoi am păşit cu grijă şi sfială pe covorul de lână, ţesut în casă, din holul mare de la intrare, întorcându-ne privirile de jur împrejur pentru a putea cuprinde tot, de la fotografiile de pe pereţi la mobila străveche. La fel de sfioşi şi tăcuţi am pătruns în celelalte încăperi ale casei, urmând ghidul, de fapt o tânără care ne-a prezentat fiecare cameră, cu destinaţia respectivă, cu portretele de familie şi cu puţinele portrete ale poetului, căruia nu i-a plăcut să-şi imortalizeze chipul în fotografii. Am ascultat atenţi prezentarea făcută de tânăra muzeografă care, la un moment dat, a rostit incorect pluralul unui substantiv. Am murmurat exprimarea corectă, ca pentru mine, totuşi tânăra a sesizat şi a întrebat dacă s-a întâmplat ceva, i-am răspuns că nu. Imediat aceeaşi greşeală s-a repetat, scârţâind pe creierul meu care s-a revoltat şi s-a întrebat ce ar fi simţit poetul care şi-a respectat atât de mult limba strămoşească şi a proslăvito în versuri de o inegalabilă frumuseţe. În sfârşit…

Cum se făcuse ora mesei, ne-am aşezat în livadă fiecare pe unde a putut, pe un trunchi de copac parcă anume răsturnat, direct pe iarbă sau fiecare pe unde a mai găsit un locşor, potolindu-ne foamea cu ceea ce aveam în sacoşe pregătit de acasă. Încercarea noastră, de a ne spăla mâinile înainte de masă, a dat greş prin aceea că o doamnă, probabil angajată acolo, a susţinut cu tărie că acolo nu există nici o sursă de apă. Întrebarea „Cum îşi potolesc dumnealor setea în timpul serviciului?”, a rămas fără răspuns. Dacă vi se pare că sunt prea critică, vă rog să mă iertaţi, dar să ţineţi cont de faptul că ne aflam în locul acela sfânt, pentru noi românii, unde s-a născut Luceafărul veşnic viu în sufletele noastre şi care merită tot respectul nostru.

Am pornit apoi să vedem cu ochii noştri acea minune a naturii, „Lacul cu nuferi” cum scrie pe indicatorul de la capătul aleii, lacul care l-a inspirat atât de mult pe Poet. Câte doi, câte doi am păşit pe cărarea-poteca-aleea minunat alcătuită din câte trei dale mari de piatră, pătrunzând în îmbrăţişarea pădurii cu arbori înalţi şi drepţi din coroana cărora ne încântau auzul trilurile păsărelelor deloc somnoroase la acel ceas al zilei. Păşeam ca în vis alături de soţul meu şi îmi doream ca poteca să nu se mai sfârşească, deşi, în închipuirea mea, la capătul ei trebuia să nă aştepte, strălucind în soare, ca o oglindă, „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă”.

Şi am mers, şi am tot mers până când, pe lângă ciripitul păsărelelor, s-a adăugat corul unor voci de copii care ţipau, râdeau, chiuiau. M-am gândit că, probabil, sunt copii ce se răcoresc în apa lacului. În sfârşit, am cotit spre dreapta şi ne-am pomenit la capătul aleei încheiate cu două trepte înalte şi desul de dificil de urcat. Ei bine, aici părea că avântul, entuziasmul celor ce construiseră poteca s-a isprăvit prin aceea că se opriseră, probabil, din lipsa unei ultime dale, lăsând o treaptă neterminată. Am depăşit „obstacolul” şi am urcat pe creasta din faţa lacului pe care trebuia să mergem cu grijă, călcând cu un picior mai sus şi altul mai jos, altfel riscam să alunecăm pe panta înclinată abrupt către malul lacului străjuit de stuf uscat de ani şi ani. M-am sprijinit bine pe picioare privind la grupul de elevi, abia intraţi în adolescenţă, care alergau bezmetici, ţipând şi râzând, ca să dispară apoi, precum un stol de păsări, în vale prin pădure. M-a făcut să tresar un fluierat ascuţit. O doamnă profesoară îşi pusese două degete, făcute covrig, în gură şi suflase într-un anumit fel printre ele, scoţând acel sunet puternic, strident. Am invidiat-o pentru acest talent, dar totodată am şi compătimit-o pentru curajul, dar mai ales răspunderea, de a însoţi o astfel de „hoardă” neastâmpărată şi greu de stăpânit.

Ne-am întors către lacul unde „Vântul trestii lin foşnească / Unduioasă apa sune…” şi privirea ne-a fost rănită de podul-debarcader vopsit în aceeaşi culoare stridentă de albastru, la fel cu cea a amfiteatrului din livada casei. Ne-am apropiat, şi ţinându-ne de balustrada tremurândă şi scârţâitoare, am urcat treptele, legănătoare şi nesigure, şi am ajuns pe pod. Ne-am rotit privirile şi am cuprins lacul lăsat în părăsire pe care nuferi galbeni îl mai încarcă doar pe o mică porţiune din partea opusă celei în care ne aflam noi şi unde un grup de tineri se zbenguiau la soare. Apa lacului, de un verde închis, aproape negru, nu „cutremura” nici o barcă ci ne privea sumbră şi cu reproş de parcă ne-ar fi spus: „Eu nu sunt lacul vostru! Sunt lacul lui, al poetului! Voi nu veniţi să-mi admiraţi frumuseţea mea sălbatică pe care El a nemurit-o în versuri! Voi veniţi să vă distraţi şi să îmi maculaţi apa şi malurile cu indiferenţă…”.

Îmi închipui că, pe vremea când îl inspira pe Eminescu, lacul era la fel de sălbatic şi părăsit, dar era aşa cum îl născuse mama natură şi nicidecum „garnisit” cu acele urme lăsate de vizitatorii de acum şi cu podul acela scârţâitor şi strident colorat, dar mai ales, de nepăsarea edililor.

Îngânduraţi, ne-am reîntors pe poteca aceea desprinsă parcă dintr-un basm eminescian, am urcat în microbuz şi am pornit către casă.

Mulţumită că am reuşit, aşa cum mi-am dorit, să calc pe urmele paşilor poetului, am împins amarul şi dezamăgirea adunate într-un colţ al sufletului meu, românesc în veci, şi mi-am adus în faţa ochilor minţii icoana Luceafărului veşnic viu, poetul neamului nostru, Mihai Eminescu.

Coca Maria Udişteanu

ȘTIRI

Facebook Comments