Omul se tratează în spital și se roagă în BisericăActualitate

Omul se tratează în spital și se roagă în Biserică

religie„Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”

(Ioan 12,5)

Societatea arhaică românească a funcționat multă vreme după tiparul potrivit căruia biserica (spațiul liturgic) avea rolul de nucleu al comunității, iar preotul, ca autor al actelor de cult, era văzut într-o multitudine de alte ipostaze: mentor, învățător, moderator, purtător de cuvânt etc. În societatea actuală secularizată, unde aceste ipostaze sunt asumate de diverse persoane calificate – și nu e rău -, există tendința de a i se nega preotului până și acel minim rol liturgic de care se bucură în virtutea hirotoniei. Actele liturgice care stau ca mărturie a intervenției binefăcătoare a lui Dumnezeu în viața omului – Botez, Mirungere, Împărtășanie, Spovedanie, Cununie, înmormântare –  sunt astăzi considerate ritualuri depășite, caracteristice unor vremuri îndepărtate. Preotul este văzut ca un simplu funcționar, care prestează niște servicii mai mult sau mai puțin inteligibile, iar Biserica e percepută ca o instituție parazitară ale cărei merite nu mai încântă pe nimeni.

În contextul tragediei de la clubul „Colectiv” din București, au apărut în spațiul public o serie de „lideri de opinie” care pun într-o relație antitetică două instituții atât de necesare omului: Spitalul și Biserica. Într-un fel sau altul, Biserica este numărată printre autorii morali ai acestui cumplit eveniment, alături de corupția din societatea românească. Nu este deloc întâmplător că cei care susțin că sunt prea multe biserici în detrimentul spitalelor sau școlilor, sunt cei care de fapt neagă cu totul utilitatea și sensul unui locaș de cult. Sunt cei care nu participă în niciun fel la viața spirituală a comunității, și deci nu sunt în măsură să decidă sau să aprecieze nevoile comunităților de credincioși. O biserică, însă, este locul în care o comunitate se adună pentru rugăciune. Fiecare comunitate de credincioși are nevoie de un locaș de cult. Numărul comunităților va determina numărul de biserici. Numărul de comunități va spune câte biserici sunt necesare. Nu s-ar construi dacă nu ar exista o nevoie reală. Nu s-ar construi altele dacă ar fi prea multe.

Omul se tratează în spital și se roagă în Biserică. În timp ce un pacient intră în sala de operație, mare parte din rudele și cunoscuții săi intră în biserică să-și plece genunchii și inimile înaintea lui Dumnezeu, pentru a cere ajutor. Se pot verifica situații dramatice în care medicul specialist, care are de făcut o intervenție chirurgicală dificilă, invită membrii familiei sau prietenii pacientului să-i susțină demersul medical prin rugăciune în capela spitalului. Modelul de viață al Sfinților tămăduitori fără de arginți dovedește că între actul de rugăciune și actul medical este o afinitate, o relație strânsă, nicidecum contradicție.

Cuvintele memorabile ale Sfântului Ioan Gură de Aur despre Biserică lămuresc pe deplin rolul acesteia  de „spital al sufletelor”, având în vedere că orice meteahnă fizică are o rădăcină  în suflet: „Nimic nu face viața mai frumoasă decât bucuria de a simți că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curați dobândesc bucuria, cei supărați, liniștea, iar cei mâhniți, bucuria. În Biserică, cei chinuiți află mângâiere, iar cei obosiți află odihnă. Domnul spune: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit și mai frumos decât aceste cuvinte? Domnul te cheamă în biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă și de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea și tristețea prin bucurie.”[1]

În amalgamul de articole și comentarii din presă și mediul online, care conțin atacuri virulente la adresa Bisericii, nu se caută și nu se creează soluții, ci confuzii. În orașele din țările vest-europene există câte un monument religios emblematic pentru fiecare comunitate. El devine simbolul prin care se identifică orașul sau comunitatea, fiind totodată și un important centru de pelerinaj sau punct de atracție turistică. Dacă aceste monumente sacre corespund exigențelor religioase ale comunității, nimeni nu poate contesta faptul că spitalele și clinicile din vestul Europei sunt din ce în ce mai căutate, pentru dotarea de care dispun și performanțele medicilor. Aceasta dovedește un echilibru în aprecierea rolului fiecăreia dintre cele două instituții și că mentalitatea creștin – eclesială n-a dispărut din mediul apusean.

Pe de altă parte, multe din bisericile românești sunt construite cu mult înainte ca România să existe ca stat unitar, în urmă cu 600-700 de ani. Ele sunt numărate de fiecare dată când se vehiculează suma de 13000 biserici ortodoxe în România. Asta înseamnă că se adaugă ce s-a muncit și s-a finalizat de mult cu ce s-a făcut în ultimii 25 de ani. În orice caz, dacă avem și biserici și spitale și școli, înseamnă că avem o populație activă.

Dacă școlile sau spitalele din anumite zone se pot închide din lipsă de personal și resurse, nu același lucru e valabil și pentru biserici. O biserică e destinată slujirii lui Dumnezeu și oamenilor, iar la baza inițiativei ctitoricești stau întotdeauna rațiuni spirituale, liturgice, nu economice sau instituționale. O biserică poate ființa și într-o zonă săracă din punct de vedere al demografiei și resurselor, iar liturghia duminicală se poate efectua chiar și cu un număr minim de credincioși. În această privință stau ca exemple schiturile izolate sau bisericile din comunități parohiale  reduse, care dăinuie în ciuda vitregiei vremurilor. În schimb spitalele impun necesități financiare constante și cer dotări specifice destul de greu sustenabile pentru un buget local limitat. Așadar, cheltuielile de întreținere și de funcționare ale unui spital sau școli sunt incomparabile cu cele ale unui locaș de cult.

Nimeni nu poate, însă, explica rațional și concret cum este afectată construcția de spitale prin ridicarea de locașuri de cult, cea mai mare parte a acestora beneficiind de sprijinul financiar al comunităților parohiale, iar nu de bugetul local. Consiliul parohial al fiecărei biserici, în cadrul căruia preotul are doar rolul de organ executiv, decide necesitățile urgente și de perspectivă ale locașului de cult și, totodată, stabilește și modalitățile de colectare a fondurilor necesare.  În ce privește salarizarea preoților și acuzația potrivit căreia aceștia nu plătesc impozite, se poate preciza că preotul primește de la buget o parte din bani, iar de la parohie își completează veniturile până la suma prevăzută în schema de salarizare. Atunci când plătește impozitele o face pe toata suma, adică plătește Statului, mai mult decât primește.

Referitor la donațiile pe care credincioșii le oferă Bisericii din prea plinul inimii, donații care scandalizează pe mulți și alimentează numeroase speculații, invocăm aici un episod din Evanghelia după Ioan, în care gestul de recunoștință făcut de Maria, pentru învierea fratelui său Lazăr, a scandalizat pe Iuda Iscarioteanul. Pentru simplitatea și claritatea mesajului, redăm textul ca atare: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Ioan 12, 3-8)

Pr. Tudorel Neculau

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții. Cuvinte de folos, trad. de Spătărelu Cristian şi Filioreanu Daniela, 2007, pag. 34.

ȘTIRI