Neuitare pentru Aglăiţa – Frumuseţea lui Esop sau puterea înţelepciuniiCultură

Neuitare pentru Aglăiţa – Frumuseţea lui Esop sau puterea înţelepciunii

frumusetea_lui_esopRod al unei zbateri artistice îndelungate având punctul terminus Fălticeni, 2006,  publicată postum prin recunoştinţa şi dragostea filială a Radomirei-Romulada Pricopoaia la Editura Pim, 2015, cartea profesoarei Aglaia Spătaru Skowronski este un plăcut remember, o întoarcere în timp şi în acelaşi timp o readucere în prezent a unei sensibile slujitoare a învăţământului fălticenean. I se cuvine neuitarea (cartea a fost dăruită Şcolii „Ion Irimescu”  la sărbătorirea  Zilei Şcolii din acest an şi în acelaşi timp iubitorilor de poezie de toate vârstele de la elevii actuali la foştii elevi, de la colegi la prieteni, precum şi circuitului instituţionalizat).

Jucăuşul prolog  pregăteşte intrarea în seriozitatea temei grave a existenţei:

 Vând poezii, iubiţii mei,/ Tu, cât vrei? Două sau trei?

DedicaţiaÎn amintirea părinţilor – Gheorghe şi Aspazia Spătaru – spre învăţătura copiilor şi nepoţilor – deschide „fereastra spre cer” a neuitării. Ilustraţiile sunt realizate prin migăloasa şi artistica lucrătura peste ac a propriilor gânduri sau stări de spirit. Talentată în cuvânt, dar şi în cusătură, autoarea aduce prin cronoscop (aparat pentru măsurarea unui interval de timp) atât pe Esop şi pe alţi maeştri ai culturii universale, dar şi pe cei dragi din universul cotidian. Organizarea materialului poetic se distribuie aleatoriu după o dată de referinţă:  25 aprilie 1982 ce simbolizează amiaza vieţii, găsindu-i-se căile temporalităţii după vrerea cititorului.

Întâlnirea şi despărţirea de Esop realizează cadrul de poem dramatic de esenţă existenţială care sprijină construcţia artistică. Imaginarul dialog cu înţeleptul antic este serios şi în acelaşi timp mucalit, permiţând în altă ordine valorică, să fii tu umbră, eu cuvânt.

Tristul aspect al decăderii sfârşitului de veac (eterna poveste!) permite lucidei autoare să-şi mărturisească durerea de a-şi duce, precum Sisif, stânca – pentru că a sorbit din ceaiul de cucută, alternând arta pisicească cu pelinul amar al  nedreptăţii,

             De-aceea curg în versul meu cuvintele ce picură ca ploaia,/ Chiar dacă m-am născut aşa târziu şi mă numesc Aglaia… Şi pentru toate câte pătimesc în viaţa asta ruptă din vecie,/ Aş vrea să pot cânta cu glas ceresc, Stăpânului prea bun, mărire Ţie!

Stăpână pe arta cuvântului, realizează  o proză rimată şi ritmată de dureroasă adâncime dialogând în imaginar cu  domnul hispan, iluzionatul, pentru care:

Nu mai eşti zâna dulce, o floare de mai, nu mai eşti cânt de păsări, străvechi ciurilai! (inspirată sonoritate barbiană)!

Portrete în alb şi negru sunt ipostazieri ale propriului eu al autoarei care urcă de la Pământ la Cer scările văzduhului pendulând între Dumnezeu invocat psalmic şi drumul de cenuşă al credincioşilor, între Beethoven şi Nicolae Labiş sau râsu-plânsu stănescian, între splendida ceartă a legumelor din ciorbă  şi adevărul amar:

De-acum înainte, să ne retragem în opinci,/ Etern mediatizatul nostru port; / Pantofii din piele de câine, de bou ori de şarpe să-i dăm la export, atâta timp cât  în noi înţelepciunea-i cât părul de pe broască  iar  viaţa noastră-i jocul de popice/ arunci cu bila şi aştepţi să pice iar  anii trec tăcuţi pe apa vieţii.

Revoltă neputiincioasă: tot cea-a fost pentru viaţă de ars este ars.

Meditaţie alături de rugă creştină, satiră alături de elegie, confesiune alături de  epistolă, doină şi bocet, colind şi tulburătoare ars poetica, cântec matern (copiii mei, cu-atâta drag v-am legănat în nopţile cu lună/ pe fruntea voastră am lăsat sărutul meu de mamă bună) alături de cânt dureros salvat doar prin poezie, limbaj esopic, biblic, ironic şi  aforistic:

De-atâţia ani, eu caut, printre şoapte,/ multiplul firesc al lui şapte; în eresurile şi înţelepciunea populară este singurul mod al regăsirii.

Spectacolul  presupune un dialog al sinelui despre sine. Un joc al autoproiectării şi al autoscopiei. Un inventar al decepţiilor şi al bucuriilor simple. În atelierul vieţii, celebra cusătoreasă din arta universală şi dăruitoarea de cuvinte luminează din sălaşul său interior. Şi mai înainte de toate, zâmbetul blând al suavei dăscăliţe cu ochi de lapis-lazuli.

Ce oferă şi ce primeşte  prietena lui Esop? Oferă un op de poezie adevărată realizat cu trăire autentică primind neuitare şi modeste mulţumiri pentru nobleţea dăruitoarei:

 De n-aveţi bani, le dau pe fapte/ pe candela aprinsă-n noapte.

Un dar din lacrima văzduhului şi din frumoasele poveri, făcut cu har şi talent. Şi preţuirea noastră pentru o sensibilă poetă care şi-a găsit supapa de defulare prin scris şi prin preţuirea valorilor autentice.

Mioara Gafencu

ȘTIRI

error: Content is protected !!