Lecturi de seară: Cuvânt pentru Omul – cuvântCultură

Lecturi de seară: Cuvânt pentru Omul – cuvânt

Dintre multele sinonime care i s-ar putea atribui aceluia ce duminică, 29 martie a.c. va fi alături de noi, venind din „Târgul Fălticenilor” cu o parte din suflet pus pe tavă spre a-l savura în premieră aici la Dolhești, am ales doar câteva: omul, omul – cuvânt, poetul, Alexa Pașcu!

Fiecare dintre acestea, privite în parte au un anumit sens, o anumită imagine, dar luate împreună descoperi un tot unitar ce întregește adevăratul căutător de dincolo de noi, ajuns acum la o anumită experiență, matur în slovă și gândire dar care nu are curajul să facă zgomot ci doar să rostească „Șoapte în amurg”, amurgul, etapa atât de liniștită din drumul fiecăruia prin lume unde poți medita la ceea ce ai lăsat în urmă și totodată încercând să-ți imaginezi pașii viitori până la căderea înserării și a întunericului veșnic.

Îmi place să cred că oricare dintre noi se regăsește în cugetarea lui Dale Carnegie: „Astăzi trăiesc prima zi din restul vieții ce mi-a mai rămăs!”, motto ce stă pe frontispiciul publicației locale „Erupții dolheștene”.

Din punctul meu de vedere, mănunchiul de versuri cuprins între aceste două coperți ceruite este o emanație filozofică a truditorului ce sălășluiește „dincolo de peștera rece”, care se zbuciumă să clădească piatra în ideea înălțării spre cer, și acolo, sus, să-și așeze inima, cu toată lumina ei, precum un far, spre înseninarea frunților din jur…

Structurat pe trei paliere, volumul de față își face intrarea în ochii cititorului „Cu sufletul deschis…” încercând să ne sensibilizeze, spunând: „Adesea-n fața voastră vin/ Să vă prezint adânci trăiri/ Și din a inimii grădină/ V-aștern în cale trandafiri”, continuând „Sub cerul iubirii…!” „Viața ne pare un râu/ Ce curge frumos/ Printr-o grădină înflorită/ Unde păsări cântă duios”, ca apoi printr-o „Spovedanie”, „În altă dimensiune cu focul sacru să trăiască „Zbuciumul lumii” exclamând: „O, lume zbuciumată…/ Cum nu vrei să înțelegi/ Să urmezi calea cea dreaptă/ Guvernată de Sfinte legi”

Alexa Pașcu este „Risipitorul de semne”, cel ce duce „Dorul de cânt, de lumina – cuvânt”, păstrând „Urmele păsării – cuvânt”, mereu cu „Vibrație pentru cuvânt” rătăcindu-se „Prin labirintul vieții sub cupola unui „Destin” ca un adevărat „Pelerin în Țara Sfântă”.

Poartă cu el „Libertatea zborului” și „Însemnele clipei” de început…

Obsedat de taina fiecărui cuvânt a încercat și a reușit, în lucrarea de față, să le dea câtorva semnificații aparte, profunde, specifice adevăratului scotocitor în esența existenței…

Dacă adulmeci fiecare vers constați că de fapt orice verigă din cele 92 de poezii ascunde un inefabil…

Mă opresc doar la câteva care străbat cuprinsul cărții ca un pumn de jar: firul de iarbă, zborul asociat cu imaginea vulturului, noaptea, dorul, veșnica reîntoarcere și… permanentul, obsedantul pentru poet, cuvântul!

Probabil, sensibila trăire dintr-un cântec popular a dat un laitmotiv în definirea unuia dintre simbolurile vieții, al veșniciei, a repetabilei treziri la viață, clorofila. Poetul se destăinuie: „Ca o rugă cerească/ Am cântat doina/ Cu dor/ Și, atunci, firul de iarbă/ Mi-a dat drumul să zbor”, sau: „Între mine însumi/ Și firul de iarbă verde,/ Verde fir/ Mă tot cheam-o amintire/ Și de dor abia respir”.

Firul de iarbă – miracol, cel ce are curajul să se înalțe spre soare!

Zborul – aproape ca un dat celui ce se ascunde în pielea autorului. Zborul mereu un ideal: „Am vrut și eu să zbor/ Să urc spre stele,/ Dar nu puteam încă”. Vulturul răsare în splendoarea plăcutei senzații de înălțare ca o pasăre a luminii ce se avântă spre soare, dar uneori ca și una de pradă gata să-i savureze sufletul mânuitorului de vorbe.

Noaptea este mediul propice în care autorul poate găsi: „Cel mai bun răspuns/ La întrebări legate de viață/ Și de moarte…”. Și, „După o noapte zbuciumată/ Pentru cei spălați de păcate/ Vine îmbrățișarea lumii/ Și neteama de moarte”.

Dorul, sentiment unic, specific și exprimat doar în limba noastră, fără echivalent la alte națiuni, alături de veșnica chemare spre începuturi, străbate tot evantaiul de versuri din noua carte.

Însă nimic nu se remarcă mai pregnant ca oda adusă cuvântului – cuvântul, formă de exprimare a stărilor interioare. Autorul se consideră „Inseparabil de cuvinte”,  „Legănat de cuvinte” iar „Din dor de cuvinte” afirmă că întotdeauna „Cuvintele-mi dau viață” și câteva „Reguli ale Cuvântului” îndeamnă: „Fii om desăvârșit/ Având inima și gândul/ Pe aceeași direcție/ Și în fapte și în cuvânt!”.

Ca o aură pusă pe întreaga creație este iubita – dar o anume iubită, MUZA, ce-l urmărește continuu „cu o aripă de înger”, care cu „Muzică și vibrații astrale/ Descătușează pasărea iubirii”. Se lasă înrobit de puterea ei și-i cere: „Ia-mi totul acum, iubito!”, „ia-mi și inima/ Înainte ca aceasta să explodeze/ Și să se împrăștie/ Prin tot trupul meu”.

Însetat de iubire o cheamă permanent: „Vino acum, iubito/ Când sufletul vibrează…”

Este conștient de nemăsurata ei putere: „Iubita mea, rază de soare/ Vrăjit de-a ta chemare/ N-am cum să lenevesc/ Cu inima arzând/ Ca un vulcan,/ Vin să te-nsoțesc”.

Poetul Alexa Pașcu este și rămâne un cuib în care se nasc mereu pui ce cresc și-și iau zborul spre inimile noastre. În clipele amurgului șoptește „Legat cu frânghii nevăzute/ Trupu-mi stă la judecată/ În fața străpânului:/ Timpul”.

Se spovedește. A câta dată oare?!

Costel Bephu

ȘTIRI

error: Content is protected !!