De ce și-a pus capăt zilelor doctorul Gabriel TatosPersonalități

De ce și-a pus capăt zilelor doctorul Gabriel Tatos

Purtaţi de dorinţa de a ne aminti cine suntem, nu demult porneam în căutarea boierilor care făceau faima târgului de odinioară. Dădeam peste familia Tatos şi povesteam despre pictorul Teodor Tatos. Azi trebuie să vorbim despre un alt membru al acestei renumite familii, despre Gabriel Tatos, care rămâne o personalitate inedită până azi.

Dacă  e adevărat că oamenii se definesc după felul cum se pierd…

În mai 1927, toţi locuitorii târgului participau la un trist eveniment: îl conduceau pe ultimul drum, spre locul de veci din cimitirul bisericii din Şoldăneşti, pe “blândul doctor Tatos”. Era un om prins în menghina datoriei neîmplinite. O tânără pacientă se stingea din viaţă în mâinile lui, în urma unei operaţii nereuşite iar doctorul Gabriel Tatos, învinovăţindu-se de eşec, se sinucidea. La doar 49 de ani.

Îl jeleau şi regretau toţi. Fusese dăruit de Dumnezeu cu darul omeniei, pusese suflet şi  trudise îndelung să aline suferinţele semenilor.

Se născuse în 1878, în comuna Secuieni, jud. Bacău, într-o veche familie armenească. Tatăl său, boierul Tatos, cu moşii la Hârtop, fusese deputat în Divanul ad-hoc. Era frate cu Davidel, Iacob, Jenică şi Zinca care au jucat un rol important în viaţa oraşului, numărându-se printre personalităţile urbei.

Primele studii le face  la o şcoală particulară din Iaşi. Urmează Facultatea de Medicină, devenind doctor. Pleacă la Paris unde îşi desăvârşeşte studiile. Refuză să rămână în Franţa, în ciuda ofertelor la un post foarte bine remunerat.

Întors în ţară, se stabileşte definitiv la Fălticeni, dăruindu-se, cu totul, profesiei.

Cand a izbucnit primul război mondial, a fost mobilizat, ca medic militar. A cules răniţii din prima linie a frontului, îngrijind răniţii şi salvând sute de vieţi. Pentru eroismul său a primit înalte decoraţii: “Steaua României” şi “Coroana României”.

Dupa instaurarea păcii, şi-a reluat activitatea de chirurg la Spitalul Stamate, dedicându-se îngrijirii oamenilor, alături de fratele său, Iacob, chirurg şi el, cu studii la Viena.

Pasiunea pentru profesie, respectul faţă de pacienţi, devotamentul şi corectitudinea i-au caracterizat întreaga viaţă.

Ca o dovadă a respectului şi admiraţiei de care s-a bucurat, concetăţenii şi autorităţile locale i-au ridicat un bust în faţa spitalului, opera sculptorului  Richard T.Hette.

Doar atât a mai rămas din amintirea unui om care s-a pus în slujba semenilor, oferindu-le, cu generozitate, din belşugul minţii şi sufletului său.

Ba mai este şi o casă plină de amintiri, în capătul de jos al străzii Maior Ioan. Casa pe care doctorul şi-a durat-o  după planurile unui arhitect din Viena.  Aici aveau loc reuniuni culturale, serate, se făcea muzică de cameră, şi  poposeau  oaspeţi de seamă.  Ea parcă aduce din uitare o lume cu oameni frumoşi, a căror existenţă se clădea pe onoare şi generozitate.

Oameni care, trecând în nefiinţă, au intrat în istoria locului. Şi unde vor continua să existe  atâta timp cât  vom povesti  şi vom scrie despre ei,  arătand, prin amintirile vechi, prafuite şi decolorate pe care le mai avem, cum arătau oamenii din trecutul acestui  oraş.

ȘTIRI

error: Content is protected !!