Drumul absurd către sinucidereAtitudini

Drumul absurd către sinucidere

Un tânăr, dezamăgit în viaţă, jurnalist de meserie a decis să se sinucidă. Un alt tânăr bogat, a luat decizia să-şi pună capăt zilelor pentru că ar fi fost mai dezamăgit în dragoste, dar mai degrabă a întâlnit o femeie care nu a putut fi cumparată cu banii lui. A plecat la plimbare pe şosea cu bolidul lui, a mers pe contrasens şi a intrat într-o maşină în care erau trei adulţi şi doi copii. În urma impactului au trecut în eternitate, ocupanţii ambelor maşini. În drumul lui egoist către moarte, el a mai luat cu el încă cinci victime care nu aveau absolut nicio legătură cu viaţa lui.

Într-o legendă, se spune că că un scriitor, emir din Peregrinos, a hotărât să se sinucidă spre a atrage atenţia asupra operei sale care a fost, până la urmă fără valoare. Sinuciderea devine doar o soluţie asurdă, aleasă de oameni care nu se pot pune de acord cu eul lor şi cu ce le oferă viaţa în raport cu visele eului lor. Din punct de vedere filosofic problema se poate trata simplist în sensul că omul pronunţă da sau nu sau altfel spus este pentru sau contra vieţii. Totuşi o analiză arată că filosofia chiar dacă dezbate problema sinuciderii filosofii nu ajung în final la acest gest tragic.

„Dar trebuie, totuşi să arătăm că dintre gânditorii care au refuzat un sens vieţii, niciunul în afară de Kirilov, care aparţine literaturii, de Perigrinos, care se naşte din legendă şi de Jules Lequien, care ţine de ipoteză, nu au mers cu logica pănă la capăt” (Albert Camus; Mitul lui Sisif, Editura Universală, Bucureşti, 1969, p. 11) .

A fost chiar un filosof care obişnuia să vorbească despre tragica temă oarecum luând-o oarecum în derâdere deoarece vorbea despre ea când se afla la ospeţe: „Shopenhauer făcea elogiul sinuciderii în faţa unei mese îmbelşugate” (ibidem, p. 11). Concluziv s-ar putea afirma că omul, chiar dacă pare distrus de un eveniment tragic, nu manifestă decât rareori tendinţa de a pune capăt vieţii lui care se dovedeşte a fi nefericită. Totuşi nu pot fi ignoraţi oamenii care se sinucid considerând că viaţa nu poate fi trăită – „este un adevăr nefecund… pentru că este truism” (ibidem, p. 12). Există chiar şi persoane disperate de chinul vieţii care ajung să poarte un razboi cu un Dumnezeu şi să îl nege. Este cazul fizicianului, Stephen Hawking care crede că ştiinţa trebuie să explice totul. El crede că Dumnezeu nu există pentru motivul că el nu are capacitatea de înţelege divinitatea.

„Ceea ce voiam să spun cu afirmaţia – Am cunoaşte cum gândeşte Dumnezeu – era că, dacă ar exista Dumnezeu, am cunoaşte tot ceea ce ştie şi Dumnezeu, însă acesta nu există. Sunt ateu`, a declarat celebrul fizican” („Stephen Hawking: `Dumnezeu nu există. Miracolele religioase sunt incompatibile cu ştiinţa`”, în adevarul.ro, 27.09.2014).

Meditaţia asupra cuvintelor despre sinucidere şi asupra cuvintelor rostite de faimosul fizician trimite gândurile asupra limitelor umane şi greutăţii umane de a se raporta la unitatea lumii şi la nemărginirea divinităţii. Este vorba de o limită care rupe omul de lume şi de divinitate, iar acesta se refugiază în lumea eului său egoist.

„Această limită mă conduce către mine însumi, acolo unde nu mă retrag… acolo unde nici eu însumi nici existenţa celuilalt nu pot deveni obiect pentru mine (Karl Jaspers, Existenzphilosophie, Walter de Gruyter, Leipzig, 1938, p. 150).

Despre Stephen Hawking, filosoful Karl Jaspers ar fi spus că este un om pe care suferinţa fizică l-a determinat să îşi piardă inocenţa, iar atunci nu mai poate concepe ontologia în sensul că nu poate ajunge „la nimic care să poată trasncende jocul mortal al aparenţelor” (Albert Camus, op. cit., p. 27). Într-o lume pustie, apăsătoare şi chinuitoare neantul devine singura realiate palpabilă. Omul ce se simte a fi un spirit chinuit se vede ancorat într-o lume pustie deoarece se află „în mijlocul acestui pustiu cenuşiu, în care toate certitudinile au devenit pietre” (ibidem, p. 29) şi unde nu găseşte „decât contradicţie şi nebunie” (ibidem). Acest spirit ajunge la limită gândirii sale şi nu găseşte decât răspunsul absurd al sinuciderii – este limita unde „aşteaptă sinuciderea şi răspunsul” (ibidem). Absurdul invadează spiritul, iar omul nu are are nicio speranţă pentru că însăşi conştiinţa lui se raportează la o viaţă căreia nu îi găseşte menirea. Singura lui ieşire este doar apelul la transcendent,adică la zona divină spre care omul priveşte când se confruntă cu imposibilul.

„Singura ieşire adevărată… se află tocmai acolo unde nu există ieşire pentru judecata omenească. Altminteri, de ce am putea avea nevoi de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decât pentru a obţine imposibilul. Cât priveşte posibilul, oamenii singuri îi pot face faţă” (Leon Şestov, „Le pouvoir de clefs” apud Albert Camus, Mitul lui Sisif, op. cit., p. 36).

Dr. Adriana Macsut

ȘTIRI

error: Content is protected !!