Despre raţionalism şi inteligenţăAtitudini

Despre raţionalism şi inteligenţă

Ipoteza de bază a raţionalismului arată că acesta este ,,activitatea spontană, chiar creatoare a gândirii” (Mircea Florian, Scrieri alese, Editura Academiei Române, 1968, p. 47).  Este o activitate care nu este afectată din exterior şi care descrie realitatea. La rândul lui anti-raţionalismul este ,,o cruciadă îndreptată împotriva raţiunii substanţializate” (ibidem, p. 39). Există chiar ideea, destul de exagerată, în care raţionalismul devine scientism, iar corpul este ,,sacerdoţiu raţionalist(Ernest Renan,L’avenir de la science, 1890). Rezultă că problema raţionalismului modern nu ţine cont de ,,intelectualizarea senzaţiei, în amestecul dintre inteligibil şi sensibil” (Mircea Florian, ,,Immanuel Kant”, în Istoria filosofiei moderne, vo. II, Editura Tiparul Universitar, Bucureşti, 1938, p. 9). Dacă raţionalismul ar fi avut în vedere legătura dintre senzaţie şi gândire ,,ar fi trebuit să caute inteligibilul chiar în interiorul experienţei, care atunci n-ar mai fi lipsită de necesitate şi universalitate” (ibidem). Raţionalismul exagerat degenerează şi apare ,,maniacul intelectualist,… deviat, necontrolat, … intelectualist aşa cum respiră, vorbeşte şi merge pe două picioare” (Mircea Florian, Scrieri alese, op. cit., p. 43). În mod contrar, există şi anti-intelectualismul care ,,dacă nu este o simplă fanfaronadă, duce la casa de nebuni” (ibidem). În spirit anti-intelectualist rolul inteligenţei în raţionalism este secundar şi subordonat materiei (Henri Bergson, L’Évolution créatrice, 1907). În aceste condiţii, raţiunea se transformă într-un ,,călău care suprimă tot cea ce nu-i convine” (Mircea Florian, Scrieri alese, op. cit., p. 54), iar inteligenţa devine ,,umplutură indigestă, o umplere a golurilor de fapte” (ibidem). Examinarea obiectivă a contradicţiei dintre raţionalism şi anti-raţionalism şi raportarea acestora la procesul inteligenţei nu poate pate fi făcută fără apelul la ,,o piesă hotărâtoare – cunoştiinţa” (ibidem, p. 60) care constituie ,,o determinare, o clarificare,… o gândire a faptului avut, a informaţiilor date” (ibidem, p. 61). Ea precede gândirea şi reprezintă o expresie a spiritului uman creator.  Astfel, inteligenţa devine ,,determinare sau clarificare în genere, … determinare sau cunoaştere a realului, preocuparea ştiinţelor realului (naturale şi ale spiritului)” (ibidem, p. 131). Se ajunge, în acest mod, la dezvoltarea inteligenţei sau cultura înteligenţei, descrise precum ,,câştigarea a cât mai multor fapte reale, impresii, senzaţii” (ibidem) prin care se ,,îmbogăteşte sufletul intelectualului” (ibidem).  Prin urmare, un om sens plenar sau ca întreg nu este mulţumit doar de cunoaşterea realului şi ,,nu pretinde a înlocui morala şi religia prin ştiinţele realului” (ibidem, p. 132)  pentru că are nevoie de… îmbogăţirea sufletului.

Ştefan Grosu, bursier doctoral Academia Română

ȘTIRI

error: Content is protected !!