Despre problematica filosofiei creştineActualitate

Despre problematica filosofiei creştine

În istoria filosofiei medievale  orizontul de gândire al istoriei filosofiei se ocupă de filosofia creştină. Evul mediu a fost marcat de aşa numiţii doctori ai filosofiei creştine  ,,cunoscuţi sub numele de scolastici care au înfăptuit o operă colosală: au cules cu grijă roadele bogate şi abundente ale învăţăturii răspândite în nenumăratele opere ale Părinţilor şi le-au adunat într-una singură pentru folosul şi comoditatea generaţiilor viitoare” (Leon al XIII –lea, ,,Aeterni Patris”, în itrc.ro, 16 octombrie 2009).

În general, prin sintagma filosofie creştină ,,înţelegem maniera de a filosofa pe care Papa Leon al XIII-lea a descris-o sub această denumire în enciclica Aeterni Patris şi pentru care l-a oferit drept model de Sfântul Thomas D`Aquino” (Etiene Gilson, Introducere în filosofia creştină, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006, p. 7). Leitmotivul enciclicei Aeterni Patris publicate pe 4 august 1879 de Leon al XIII-lea îl reprezintă restaurarea filosofiei creştine, în condiţiile în care a fost combătută de secularism şi filosofia modernă. Leon al XII –lea analizează timpurile moderne şi observă că învăţături eronate despre divinitate au invadat şi pervertit gândirea umană dar şi şcolile filosofice.

,,Meditând asupra complexităţii timpurilor noastre şi înţelegând bine raţiunea a ceea ce este public şi privat, se poate observa că adevărata cauză a relelor care ne copleşesc, ca şi a celor care ne ameninţă, consistă în faptul că învăţăturile eronate, atât cele referitoare la lucrurile divine, cât şi umane, au fost insinuate de… şcolile filosofice, de unde au şi pătruns în toate straturile societăţii, fiind acceptate de mulţi printr-un consens general” (Leon al XIII –lea, op. cit.).

La baza căutarii teologice se află Dumnezeul lui Moise, profetul cel care l-a cunocut faţă în faţă pe Dumnezeu. În acest sens, Toma D`Aquino arată că Moise are întâietate faţă de ceilalţi profeţi (Suma teologică  2- 2, 174, 4) şi că baza credinţei creştine este dată de cunoaşterea divină şi taina întrupării. În acest sens, Thoma D`Aquino vorbeşte despre ceea ce  ,,fiecare credincios trebuie să creadă în mod explicit şi întotdeauna pentru a se mântui” Apostolul în Epistola către Evrei 11,6” (Etiene Gilson, , Introducere în filosofia creştinăop. cit., p. 13).

Raţionalismul consideră că filosofia se află în topul ierarhiei şi o consideră întruchiparea înţelepciunii. Nu trebuie uitat însă că filosofia tomistă s-a bazat pe temeiuri raţionale.  Filosofia, de fapt, ,,nu contrazice credinţa, aceasta se întâmlă pur şi simplu pentru că ea este adevărată, iar adevărul nu ar putea fireşte contrazice adevărul” (Etiene Gilson, ,,Problema Filosofiei creştine”, în Pluralitatea metafizicii medievale. Istorie şi structuri, Editura Polirom, 2005, p. 67). Pentru un scolastic din Evul Mediu credinţa este un tezaur care trebuie respectat şi este greu atunci de stabilit un acord cu un raţionalist care consideră că o doctrină filosofică este doar un exerciţiu de raţiune. Apare atunci ca inevitabilă întrebarea ,,nu ar fi mai simplu să disociem definitiv totuşi cel două noţiuni, şi lăsând filosofia în seama raţiunii, să restituim creştinismului religiei?” (ibidem, p. 70). De ce trebuie să existe o filosofie creştină? Această formulare conduce la enunţarea câtorva probleme referitoare la introducerea unor idei filosofice provenite din revelaţia creştine: ,,admitând imposibilitatea conceperii unei formări independente exercitată de religia creştină a sistemelor lui Descartes, Malebranche sau Leibniz, problema delimitării unui sens al filosofiei devine mult mai mare, în măsura în care influenţa creştinismului asupra filosofiei se dovedeşte a fi o realitate” (ibidem).

Modernismul a dus la pierderea legăturii dintre teologie şi filosofie, iar atunci filosofiei îî rămîne doar raţiunea procedurală (Jurgen Habernas, Fatti e norme, Grurini, Milano, 996, p. 3). S-a ajuns aici datorită separării eticii de religie şi metafizică, iar atunci „nu am fost în măsură să păstrăm vigoarea şi justificarea eticii, optând astfel, într-un prim moment, pentru pluralismul moral public şi apoi admiţând că raţiunea nu poate să producă decât interpretări conflictuale ale binelui” (Vitorio Posenti, Filosofia după nihilism, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 19).

Ştefan Grosu, bursier doctoral la Academia Română

ȘTIRI

error: Content is protected !!