Despre omul Bisericii şi lumeAtitudini

Despre omul Bisericii şi lume

Secularizarea a însemnat depărtarea omului modern de Biserică. Ei bine omul care în perioada medievală era ancorat în viaţa religioasă, a părăsit spaţiul liturgic şi a intrat în timpul cotidian ajungând să ,,se înrădăcineze în lume precum algele pe mare” (Clement din Alexandria, Protreptic . Ix., c. 86, nr. 2).

Omul se ancorează în ceaţa iluzorie şi interpretează realitatea în  mod limitat şi în sens propriu fără să se mai raporteze la nelimitarea divină. Acest om ajunge să nu înţeleagă nici prietenia şi nici iubirea, iar ,,grupurile sociale care îi susţin existenţa nu-i mai pot potoli setea de împărtăşire” (Henri de Lubac, Meditaţie asupra Bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 182).

Omul modern este ancorat într-o lume care se grăbeşte tot mai singur. El este acel preot nefericit care în seara apostaziei sale a rostit că de acum încolo este un filosof adică un om singur (ibidem).

Lumea modernă îi oferă omului maşini din ce mai perfecţionate care îi îmbunătăţesc traiul cotidian dar care nu îi potolesc setea spirituală. Dar omul simte că tot ceea creează ,,rămâne în planul omenescului” şi nu reuşeşte să-l smulgă din asumarea trăirii singurătăţii sale. Omul a uitat că poartă în el o scânteie din creaţia divină şi că nu este menit să trăiacă un destin solitar, ci să facă parte din ,,familia lui Dumnezeu” (Epistola către Efeseni II, 19).

Singura societate deschisă unde omul singur se poate regăsi este Biserica, ,,plină de Sfânta Treime” (Origene, Selecta in Psalmos 23.1) deoarece ,,cel ce este în Biserică”plină de Sfânta Treime, acela locuieşte în Univers” (ibidem). Acestă Biserică în calitatea ei de societate deschisă este primitoare pentru omul care trece prin frământări cumplite în noaptea întunecată a singurăţii în care se zbate. Ea îi adună laolaltă pe toţi cei care metaforic sunt sufletul marelui trup al omenirii (Epistola către Diognet c. 6). Omul Bisericii nu mai este atunci singur, ci devine membru în koinonia creştină. El locuieşte în patria lui spirituală numită Biserică, nu mai este precum algele pe mare, ci ,,prinde rădăcini în pământul ei, se schimbă după chipul ei, se întregeşte prin învăţătura ei” (Henri de Lubac, op. cit., p. 187).

Dr. Adriana Macsut

ȘTIRI

error: Content is protected !!