Despre dimensiunea militantă a BisericiiActualitate

Despre dimensiunea militantă a Bisericii

Istoria omenirii este optimi corruptio, iar oamenii se luptă între ei căutând, de fapt, o religie a cetaţii. Este greu de pus o stavilă pentru tendinţa spre absolutism şi există pericolul apariţiei unor falşi idoli mesianici care conturează diferite utopii efemere. Este vorba aici de o umanitate care este antrenată ,,într-un haos aparent de dispersii şi de întâlniri, de şocuri şi de aventuri, de construcţii şi de dezagregări sociale, către o viaţă comună” (Henri de Lubac, Meditaţie asupra Bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 140). Diferitele cetăţi şi religiile lor se năruiesc. Stabilă rămâne doar stânca pe care Petru a construit Biserica Creştină a Mântuitorului.

,,Opoziţia între evei şi pâgîni, simbol al tuturor opoziţiilor! – Dar iată că a venit Mântuitorul, cel care a făcut un singur lucru din aceste două blocuri adverse: Biserica Sa. Iată acestă Casă, pe care El însuşi o construieşte, foarte vizibilă, pe stânca lui Petru, şi în care El încearcă să-i reunească pe toţi copii separaţi ai lui Dumnezeu” (ibidem)

Într-o lume divizată şi inegală din punct de vedere social, Apostolul Paul cheamă pe oameni la libertate: ,,Aţi fost chemaţi la libertate: nu vă plecaţi sub jugul robiei” (Galateni III, 1). Este vorba de o Biserică Militantă care îi adună pe toţi fii săi rătăciţi care în Noul Ierusalim ceresc renasc şi devin cetăţeni care sunt iubiţi în mod egal de Dumnezeu.

,,Curtezana devine aici fecioară, etiopienii devin aici albi, cei care campau în corturile Cedarului sunt acum acasă în palatele luminoase ale adevăratului Solomon” (Grigore de Nysa, In cantica, hom. 2)

Omul chinuit de haosul care bântuie în lumea în care trăieşte are nevoie de eliberare dar poate cădea într-o capcană a inteririotăţii sale şi să îşi piardă sufletul ascultând învăţăturile unor falşi profeţi. Spre a nu cădea în această capcană, părinţii Bisericii sfătuiesc oamenii să nu uite că sufletul lor este făcut după chipul lui Dumnezeu.

Biserica trebuie să fie în mijlocul lumii alături de oameni pentru că nu se poate „uita că Biserica noastră este militantă” (Henri de Lubac, loc. cit., p. 45), iar ,,simplul efect al prezenţei sale… varsă în lume o nelinişte incurabilă” (ibidem) care îi face pe oameni să îşi dea seama că nu este posibil „să reconciliem dreptatea cu nedreptatea, nici lumina cu umbra” (Chril al Ierusalimului, Cateheză IV, c. 3).

Drd. Ştefan Grosu, bursier doctoral, Academia Română

ȘTIRI

error: Content is protected !!