Atitudini

Despre conceperea Revelaţiei Creştine

stefan_grosu_atitudini_cfRevelaţia înseamnă fundamentul oricărui studiu religios creştin deoarece Revelaţia este realitatea creştinismului, adică este acel eveniment decisiv prin care creştinii cunosc mântuirea şi mijloacele prin care pot ajunge la mântuire.

În mod definitoriu, Revelaţia constituie acea intervenţie suranaturală prin care Dumnezeu dă oamenilor cunoştiinţe despre sine şi aduce completări cunoaşterii naturale despre sine. Această definiţie arată că există: Revelaţia activă,  Revelaţia Pasivă.

Revelaţia activă se clasifică: din punct de vedere al autorului şi este imediată când se referă la manifestarea directă a unui adevăr divin fără aport uman şi mediată în momentul în care Revelaţia se face prin intermediul unui om (Legatus Dei = Trimisul lui Dumnezeu); din punct de vedere al modului şi care este externă, caracterizată prin manifestarea supranaturală a unui adevăr în care Dumnezeu apelează la cuvinte şi internă când Dumnezeu acţionază direct asupra realităţilor interne (aceasta Revelaţie internă este intelectuală în care Dumnezeu luminează intelectul uman spre a cunoaşte adevărul şi imaginativă când se referă la viziuni supranaturale); din punct de vedere al subiectului este particulară când este pentru un singur om şi publică în momentul când este utilă pentru comunitate; Revelaţie Supranaturală  care este din punct de vedere al modului (quoad modum) şi din punctul de vedere al substanţei (quoad substantium).

La rândul ei, Revelaţia Pasivă se referă la doctrina adevărurilor pe care Dumnezeu le-a manifestat în mod supranatural  (Revelaţia Mozaică şi Revelaţia Creştină).

În gândirea teologică sunt cinci moduri de concepere a Revelaţiei: Locotio Dei  în care Revelaţia este o doctrină, iar actul Reveleţiet înseamnă locotio, adică vorbire cu Dumnezeu care este autoritatea  (locutio Dei autotaritativa); Revelaţia ca istorie în care se vorbeşte despre acţiunea lui Dumnezeu în istorie în favoarea Poporului ales; Revelaţia ca experienţă interioară unde actul Revelaţiei este o iluminare a inimii prin Duhul Sfânt (Psalmul 66);  Revelaţia ca prezenţă dialectică a lui Dumnezeu manifestată în realitatea non-divină a lucrurilor; Revelaţia ca o nouă conştiinţă care este o invazie din afară a divinului în uman.

Toate aceste moduri de concepere a Revelaţei Creştine au importanţa lor şi sunt utile, dar pot deveni dăunătoare dacă sunt absolutizate. Teologia Revelaţiei Creştine este prezentată în Dei Verbum prin care Magisterul Bisericii a reuşit să descrie în Conciliul Vatican II o teologie complexă şi matură a religiei creştine. Revelaţia devine atunci o necesitate pentru că omul nu poate să îl cunoască pe Dumnezeu cu puterilre sale.

Este indiscutabil că Dumnezeu dacă vrea poate să se manifeste, iar problema este mai degrabă la om, adică la modul în care vrea să reflecteze şi să să fie capabil de a accepta Revelaţia Divină. Este vorba aici de o chestiune de credinţă a omului şi atunci raportarea la problemă ştiinţifică devine o exagerare care duce la dispute inutile.

Ştefan Grosu, bursier doctoral, Academia Română

ȘTIRI

error: Content is protected !!