Despre căile care duc la DumnezeuAtitudini

Despre căile care duc la Dumnezeu

Dumnezeu-creatieÎntrebarea <Ce este Dumnezeu?> constituie problema fundamentală în viața fiecărui om, care s-a pus în vechime și se pune și acum. La această întrebare răspunde chiar Dumnezeu într-o teofanie: ,,Eu sunt cel ce sunt” (Exod 3,14).

Există însă prejudecata că Dumnezeu poate fi descoperit doar prin credință și că rațiunea este incompatibila cu credința. Există mai multe căi  raționale care dovedesc existența lui Dumnezeu: dovada de mișcare care arată că totul în lumea umană este schimbător, iar atunci trebuie să existe un motor prim; dovada de cauzalitate potrivit căreia totul are o cauză în lume, iar atunci trebuie să existe o cauză primară; dovada de necesitate în sensul că trebuie să existe o ființă prin ea însăși necesară; dovada de perfecțiune care arată că într-o lume imperfectă este nevoie de raportarea la absolut; dovada de ordine care arată că ordinea lumii trebuie să fie reglată de o inteligență supremă

Analiza epistemologică arată că rațiunea și credința sunt facultăți de cunoaștere ale minții.  Lipsa dialogului dintre credință și rațiune înseamnă că este ignorat glasul rațiunii sau că iraționalul a întunecat credința.

,,Este adevărat că rațiunea e de mai multe feluri – discursivă, instrumentală, tehnică, analogică, simbolică ect. – și, de asemenea, este adevărat că rațiunea poate fi îmbogățită în diverse moduri, unul dinte aceste fiind credința. Prin urmare credința nu înlocuiește, ci o lărgește, o desăvârșește. Credința nu este o altă facultate de cunoaștere, ci un alt de mode de cunoaștere al gândirii umane” (Wilhelm Dancă, Și cred și gîndesc, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2013, p. 16).

Dialogul dintre credință și rațiune nu trebuie nicidecum să fie o luptă pentru că rațiunea ajută credința să devină mai curată, iar rațiunea este provocată de credință să caute noi orizonturi (Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, p. 757). În acest sens, Sfântul Paul afirmă că trăsăturile divine ,,se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă în lucrurile făcute de el” (Romani 1,20).

Neliniștea existențială îl determină pe om să aibă o sete de infinit pe care nimic nu o poate potoli. Chinuit de această neliniște existențială a fost și Sfântul Augustin care a reușit să găsească credința în Dumnezeu pornind de la contemplarea frumuseții lumii.

,,Târziu te-am iubit, Frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit! Tu erai în mine, iar eu eram în afara mea; în urâciunea mea, mă repezeam spre farmecul făpturilor sale. Tu erai cu mine, iar eu nu eram cu tine, mă țineam departe de tine lucrurile care nu ar fi deloc dacă nu ar fi în tine. Dar tu m-ai chemat și strigătul tău a spart surzenia mea”. (Augustin, Confesiuni, Editura Nemira, București, 2009, p. 10)

Înțelepții care scrutează universul de bună seamă că îl vor găsi pe Creatorul Lumii căci: ,,Dacă au fost în stare să scruteze Universul, cum de nu l-au găsit pe Creator” (Cartea Înțelepciunii 13,9). Demonstrația existenței lui Dumnezeu începe cu contemplarea splendorii creației.  În acest sens, Conciliul Vatican II afirmă că, având ca punct de pornire frumuseștea lucrurilor create cu ajutorul dat de ,,lumina naturală a rațiunii umane, se poate… ajunge cu singurață la cunoașterea lui Dumnezeu ca început și sfârșit al tuturor lucrurilor” (Dei Verbum 6). Așadar lumea a început într-o zi și ea continuă să existe, iar atunci trebuie să existe și Dumnezeu.

Dr. Adriana Macsut

ȘTIRI

error: Content is protected !!