Constantin Ciopraga – 100Cultură

Constantin Ciopraga – 100

Foto 1Patriarh al culturii şi literaturii române, Constantin Ciopraga zâmbeşte timpului în acest Florar de 2016 când se împlinesc 100 de ani de la venirea sa pe lume şi, când, îi auzim spusa dintr-un interviu din 2006:

Rază de primăveri şi clopot peste toamne/ Eu îţi mulţumesc de toate, Doamne, Doamne!

Căzut la datorie în faţa foii albe la 92 de ani, ne-a lăsat moştenire un impresionant raft de cărţi alternând Între Ulysse şi Don Quihote. Timpul i-a adăugat solide dimensiuni de Propilee.

Devorat de proiecte imense, a perseverat în cunoaşterea continentului Sadoveanu  precum şi a arhetipurilor şi metaforelor fundamentale din poezia lui Mihai Eminescu. Preocupărilor sale majore de istoric şi critic literar li se adaugă şi cele de eseist şi foiletonist, precum şi cele de poet, romancier, autor de maxime şi aforisme, memoriale de călătorie, traduceri. De la studiul monografic cu structură tradiţională din anii ’50-’70 la sintezele anilor ’70-’90, de la ediţiile de autor, prefeţe, interviuri la manuale şcolare, operând cu valori estetice, cu fluid intelectual şi afectiv, cu asocieri şi disocieri, cu dublă perspectivă – privire din interior şi dinspre alte literaturi – tot studiu minuţios şi erudit. Serenitas animi.

„Dacă ar fi să reîncep viaţa, nu aş alege alt drum”. Capacitate de muncă benedictină. Ţinută academică şi onestă conduită scriitoricească. Structura spirituală a echilibrului cu oroare de vid.

„Literatura unui popor este în rezumat un autoportret colectiv”. Iar Personalitatea literaturii române  rămâne o carte de cursă lungă. Triada ce-l defineşte: competenţă ştiinţifică, verticalitate morală şi spiritualitate creştină. Treptele devenirii au borne solide.

În 1957, conferenţiar universitar; între anii 1959-1961 lector de limba română la Paris; 1962-1965 profesor universitar şi rector al Institutului pedagogic Suceava; 1963, doctor în ştiinţe filologice; 1965, director al revistei Cronica; 1968, doctor docent; 1993, membru de onoare al Academiei Române; 2002, Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler.

Filmul unei vieţi cu nenumărate lecţii de înţelepciune. Ultimul mohican dintre dascălii de excepţie. Colaborator în realizarea manualelor şcolare de calitate din anii ’70 disociind cu fineţea analitică a modelului Garabet Ibrăileanu. Editura didactică şi pedagogică i-a înnumărat contribuţiile esenţiale.

Constantin Ciopraga este o personalitate de sinteză. Un critic de ţinută aulică. Un model uman din cartea întâlnirilor admirabile.

            Mă simt adânc împlântat în tonicul humus spiritual românesc… Sunt în rezonanţă afectivă continuă cu o Moldovă de profunzime, mărturisea în Caietele privitorului tăcut.

Toată recunoştinţa generaţiilor universităţii ieşene pentru vectorul moral şi intelectual care întregeşte personalitatea literaturii române.

 

Foto 2Climatul creativ fălticenean

O întrebare şi un plauzibil răspuns: de ce gimnazistul din Paşcani se îndrepta în 1933 spre liceul din Fălticeni? O chemare instinctivă spre târgul moldovenesc din ţinutul Băii? Avocatul Sadoveanu îl adusese pe Mihai Ursachi la Gimnaziul fălticenean. Tâmplarul Ciopraga îşi trimitea fiul, absolvent al gimnaziului din Paşcani la Fălticeni, unde în perioada 1933-1937 va urma cursurile Liceului „Nicu Gane” pe care-l va absolvi ca premiantul promoţiei.

Posibil, un magnetism al locului. În acest spaţiu fertilizant „ce-i marcase pe Creangă-catihetul, Nicu Gane-novelierul, Matei Millo, popularul om de teatru […] acelaşi magnetism al locului explică de ce Ion Irimescu, unul din clasicii artei noastre moderne, a donat sute de piese-sculptură şi grafică oraşului […]”

„Plin de Sadoveanu şi cucerit de Lovinescu, privind respectuos portretul blândului Nicu Gane… patron spiritual al Liceului, prin 1933 aveam sentimentul că a sta în băncile prin care trecuseră primii doi şi atâţia alţii era un privilegiu […] Îmi întocmisem o scară incipientă de valori… La Fălticeni, profesorul de română Dan Protopopescu, remarcându-mă, m-a aşezat, de acord cu directorul Liceului, într-o cameră a bibliotecii (după ce mă găzduise un an în propria-i familie). Singur printre cărţi, am stat acolo până la sfârşitul cursurilor liceale. A fost una din cele mei faste etape ale biografiei mele.”

Şi aidoma personajului sadovenian Eudoxie Bărbat, biblioteca îl ademeneşte precum cămaşa lui Nesus: îmbrăcând-o, te vei arde şi vei fi fericit suferind.

„Atmosfera acelor ani de liceu poate fi definită prin câteva constante: emulaţie, rigoare, sobrietate. Prestigiul unor magiştri în epocă era enorm.” Admiraţia pentru profesorul Dan Protopopescu are motive reale. Tabloul pictorului Aurel Băeşu surprindea esenţele profesorului. Orator şi bun actor, bariton şi chiar autor al piesei Fugiţii de acasă. A lăsat planul unei lucrări despre Dan Protopopescu, semn că ar fi vrut ca cineva să scrie despre acest model. Al doilea profesor, Aurel George Stino poseda o bibliotecă de invidiat, câteva mii de volume. Admira corespondenţele profesorului cu personalităţi din străinătate precum şi prietenia cu neliniştitul proustian, Anton Holban. Duminica avea privilegiul de a fi invitatul profesorului Protopopescu şi de a discuta literatura Găniştilor – Mihail Şerban, Horia Lovinescu, Mihai Gafiţa, Nicolae Jianu. Pentru că Fălticenii nu erau o provincia deserta. Şi etapizarea o făcea după epocă (un timp al lui Matei Millo şi Nicu Gane; Un timp al lui M. Sadoveanu şi E. Lovinescu; un timp al lui Anton Holban şi Aurel George Stino. Exista şi un timp al artiştilor – Grigore Vasiliu-Birlic, Jules Cazaban, Ion Irimescu şi Vasiliu-Falti

„Fălticenii în adolescenţa mea… Modestă urbe cu vreo zece-douăsprezece mii de locuitori, punct feroviar terminus, mic centru comercial…”

Noi şi Magistrul

În Olimpul amfiteatrului, cu ceilalţi studenţi audiam disertaţiile Magistrului. Sobru, rafinat, elegant, academic. Etapele profesoratului ne-au readus în situaţia discipol-emul. Cursuri, colocvii de grad II sau de grad I ne-au redat rolurile.

Profesorul mi-a îndrumat lucrarea de grad – Istoria teatrului pe meleaguri fălticenene. Recomandări şi consultaţii bibliografice. Alternative metodice. Inspecţie şcolară. Am descoperit miezul de foc al unui suflet solar. Am căpătat mai multă îndrăzneală în a-l aborda. A devenit un privitor tăcut, dar activ şi entuziast participant la viaţa liceului unde se formase. În deceniile 8 şi 9, magistrul şi-a reînceput lecţiile cu foştii studenţi şi elevii liceului. Zilele Şcolii au debutat cu intervenţiile sale docte audiate cu interes de emulii săi şi de iubitorii culturii şi literaturii.

De bun augur – 150 de ani de la naşterea lui Nicu Gane. Apoi Eminesciana, Sadoveniana şi alte subiecte de istorie a culturii şi civilizaţiei. S-au adăugat sărbătoririle Magistrului la 80 şi 85 de ani ce au sporit dimensiunile acestui spaţiu fertilizant. Scriitorul Grigore Ilisei, tot gănist şi fost student al profesorului, l-a însoţit în revenirile la Fălticeni: Simţeam că se cufundă, venind aici, într-o apă a începutului… Râdea cu sufletul la soare, cum spunea Creangă (Fălticeni – mon amour, p. 88). De altfel, Constantin Ciopraga afirma şi justifica: „Fălticenii este un topos spiritual extraordinar […] Îmi sunt scumpe întâlnirile cu climatul de aici. Mă simt reîmprospătat sufleteşte de fiecare dată câtva timp după întoarcerea la Iaşi” (30 ianuarie 1988).

*

Una din acţiunile le care ne-a fost părtaş, a fost aceea de a scote un număr unicat manuscris bibliofil al Revistei noastre cu scrisul fiecărui colaborator. Am trimis foile formatate şi ne-am bucurat că profesorul nu ne-a refuzat. Redevenise liceanul adolescent de odinioară!

Foto 3*

În 2002, la propunerea foştilor elevi de la Şoldăneşti, deveniţi profesori, şcoala în care ne-am început activitatea didactică a primit numele soţului meu care a urmat în evolutia profesionala inspectoratul raional, directoratul la Nicu Gane, devenind apoi inspector general al judeţului Suceava. Ca mulţumire, împreună cu copiii mei – Dana Busuioc şi Sorin Gafencu – am răspuns cu cărţile Itinerar şcolar şi Şoldăneşti-vatră de istorie. Prefaţându-mi cartea, Profesorul aprecia: Instalată în fluxul narativ, autoarea se retrage (aparent) din propria-i temporalitate pentru a pune în pagină traiectoria instituţiei din Şoldăneşti începând cu 1865 […] Şoldăneştiii doamnei Mioara Gafencu se constituie într-un model cu rezonanţe ataşante.

*

 

Un nou apel la Profesor. Pentru cartea Case de pe strada mare era absolut necesar să-l consultăm. Ne-a răspuns cu aceeaşi amabilitate, jovialitate şi interes. Casa Zwibel, casă centenară în care noi locuim de peste o jumătate de veac, a avut un destin aparte. Fiul doctorului, Mitu, infirm din naştere, dar dotat cu sensibilitate aparte, scria versuri. S-a stins în plină tinereţe, iar tatăl îndurerat a scos volumul Mitu Zwibel, Poezii postume, prefaţat de E. Lovinescu. Am consultat cartea la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi Am cerut sfatul Profesorului, care a propus o selecţie a unor versuri cu rezistenţă valorică.

 

Foto 4   M-am bucurat de înţelegerea şi afecţiunea familiei Constantin Ciopraga. O singură dată am îndrăznit să le trec pragul şi am trăit una din cele mai frumoase şi autentice lecţii de literatură şi artă elevată. N-am mai îndrăznit să le răpesc din timpul atât de bine dozat. Am simţit însă totdeauna înţelegerea doamnei profesoare Margareta şi a domnului profesor. L-am venerat ca pe propriul părinte care n-a trăit nici prizonieratul profesorului din Nisipul. Era o diferenţă de numai cinci ani între ei. A fost părintele meu spiritual.

Vestea de la începutul lui februarie 2009 a căzut ca un trăsnet. Neputând circula, în ecranul interior am primit gânduri ale Magistrului: Când 7 se schimbă în 8, consideri doar o favoare a sorţii fiecare zi în care lumina îmi cade pe masa de scris.

Lumina cărţii lui Constantin Ciopraga ne convinge că toată literatura este un imens câmp experimental în care înziditul în biblioteca liceului este aidoma Umbrei din metafora lui E. Lovinescu.

 

ȘTIRI