Oricare comunitate din lume care are un orologiu orășenesc de o certă valoare, dată de vechime și de meșterii care l-au ticluit, îl prețuiește la fel de mult ca pe o bijuterie personală și, poate, în egală măsură, ca timpul pe care cineva și-l rezervă pentru sine. Din fericire orașul meu are un astfel de orologiu, dar din păcate are o comunitate nepăsătoare. Atât de nepăsătoare încât nu este interesată de ceea ce se discută în ședințele de consiliu local, care nu știe cine o reprezintă în parlament, care aruncă gumă pe aleea pietonală – plătită tot din banii noștri, care nu o doare capul cum se cheltuie banul public și nici că primul simbol al orașului, un ceas vechi de 130 ani, are șansa de a completa un spațiu în următorul transport de fier vechi.

Dau puțin timpul înapoi și mă întorc la data de 31 decembrie 2013.

Îmi doream foarte mult ca, măcar atunci, la trecerea dintre ani, să aud primele sunete de clopot ale Bisericii Adormirii vestind anul 2014. Știam că ceasul intrase iarăși la odihnă, din toamnă, după ce în vară urcasem în turn ca să-l repornim. Așteptam momentul acela, considerând că măcar farmecul zilei de anul nou va mișca spiritul întreprinzător al unui oarecare, un cineva din parohia respectivă care se va îndura să urce treptele și să învârtă maneta, trezind obiectul la viață. Speranțele mele, și poate și ale altora, nu coincid cu îndatoririle cuiva.

Și atunci mă întreb de ce ținem ceasul acela în turn? Care-i rostul să bată pasul pe loc? Stă de pomană, ca un mort de patru zile.

Ceasul face parte din paleta obiectelor patrimoniale ale acestui oraș. Este parte a istoriei locale. Să ne reamintim că în multe din vederile apărute cu orașul Fălticeni, pe timpul lui Nicolae Ceaușescu, ori în fotografii vechi, apărea ceasul din turn. Ora exactă în oraș aici se dădea. În secolul XIX domnii își potriveau ceasul de buzunar, iar mai târziu pe cel de mână.

Putem să-l tratăm ca pe o chestiune de mândrie locală, pentru că, în România, nu sunt foarte multe biserici ortodoxe care să aibă orologiu la vârf. S-ar putea să fie chiar singura și, dacă e așa, aspectul ne-ar putea ajuta să-l fructificăm din punct de vedere turistic, așa cum se întâmplă la bisericile fortificate din Transilvania, unde pășești cu emoție și curiozitate în turn ca să vezi, la muncă, un ceas vechi de sute de ani, dar la fel de harnic și azi ca în primele zile de serviciu.

Neglijența, nepăsarea, nerespectarea unor reguli elementare de întreținere au făcut ca orologiul lăcașului ortodox din Fălticeni să ajungă la stadiul de RABLĂ! Intervenția unor mecanici obișnuiți să dea cu ciocanul și cu păreri neavizate, oameni care nu au avut plăcerea lucrului bine făcut, care adaptează ad-hoc, fără nici un plan de acțiune, distrug într-o clipă ceea ce artizanul austriac a gândit în 100 de ani. Ceasul, făcut în Viena, pe banii vrednicei boieroaice Anastasia Cichirdic, originară din Petia, a ajuns ca paralizatul din pericopa evanghelică, neputincios și țintuit la pat, dar care fremăta în așteptarea unui gest salvator al Creatorului, al celui care are puterea să te vindece.

Toate s-au făcut anapoda la ceasul bisericii. Atunci când am urcat în clopotniță mi s-au spus lucruri care nu eram pregătit să le aud.

Contragreutățile au fost umplute prostește cu pietre și n-am înțeles de ce. Ai noștri au folosit pe post de mehlem, uleiul de motor (dacă e adevărat ce mi-au spus în vară), când, de fapt, aici se folosește un ulei special care, în ultimii 40 de ani, n-a fost pe buzele nimănui. Zimții care bat secundele sunt fie roși, fie strâmbi, fie au fost rupți și lipiți într-un anume fel. Foarte adevărat este că uzura se datorează și învechirii componentelor, după o utilizare de mai bine de un secol, timp în care ceasul din turn n-a avut parte de nici o revizie ca la carte. La fel de adevărat este că dorința de nou te împinge, uneori, în gafe iremediabile, așa cum s-a întâmplat după ce au montat clopotul mare în turn și au făcut-o atât de neglijent astfel încât ciocanul care lovea direct în coasta harângului se află acum sub clopot (foto). Bun așa! Nici pendulul nu-și mai face cursa cum trebuie, nici ora nu mai are 60 de minute ci vreo 50 și tot așa mai departe. Ceasul este praf domnilor! Cu concursul direct al nepricepuților și indolenței obiectul care măsoară timpul este într-o stare jalnică. Arată de parcă, în turnul bisericii, s-a afumat slănina pe el.

Ceasul, cu toate mecanismele lui, nu are nici măcar un înveliș corespunzător: stă într-o carcasă de lemn improvizată și urâcioasă. În urmă cu mulți ani, comoditatea omului i-a mai făcut un ”cadou” ceasului: un motor electric. Acum nu mai este și poate că e mai bine așa, căci se prea poate să fi afectat și acesta câte ceva. Pe urmă l-au recalibrat, dar s-a făcut prost, după ureche. Fără cunoștințe în domeniu. Și dacă n-ar fi fost sămânță de ceasornicar la Fălticeni, în județ sau în România, era oarecum de înțeles.

S-au aplicat modificări fără cap care au costat funcționalitatea ceasului, musai de învârtit odată la 42 de ore. Din cauza asta stă și doarme, nu are cine să-l (re)pornească. Să-i dea un imbold cât de mic. Omul de la manivelă e la fel de adormit ca și ceasul.

Un fost coleg de clasă, care se întâmplă să fie ceasornicar, un bun profesionist, îmi povestea mai de mult că s-a oferit să-l repare. Sigur, nu s-a putut, deoarece pentru munca sa el îndrăznise să ceară bani. Poate că l-ar fi refăcut și pe un sac de grăunțe, dacă exista un dialog constructiv, atitudine corespunzătoare, dar mai ales dacă se ținea cont de sfaturile și pașii propuși de ceasornicar. În alte ordine de idei, ceasul are nevoie de trei lucruri obligatorii: reparații capitale, calibrare și întreținere corespunzătoare, dar și de un bărbat parolist care să-l încordeze la vreme.

Nu vreau să sune a judecată, dar nu numai ceasul a suferit transformări după pofta inimii, ci și biserica pe ansamblul ei exterior. Deși Catedrala Adormirii Maicii Domnului avea unele elemente arhitectonice deosebite, lucrate de meșteri bucovineni, pe bani grei la vremea aceia, un tradiționalism aburitor ca o erezie a fost suficient pentru a șterge cu buretele ceea ce alții au întemeiat și sfințit. S-au distrus valori din considerente care ne sunt și astăzi străine. Apetența pentru a desființa puținul frumos, puținul deosebit care ne-a mai rămas, vine chiar de la cei care trăiesc cu proasta impresie că au făcut și ei ceva măreț, aici, în târg, iar în cazul de față că au pus o cărămidă la biserica ctitorită de Mihai și Matei Gane.

Foarte rău că orologiul bisericii din sensul giratoriu a luat ceva din titulatura hramului bisericii. Ceasul Adormirii. La figuratul care devine propriu, real și adevărat. După cum și cât funcționează. Ceasul Adormirii Noastre explică de fapt starea în care ne aflăm: amorțiți, reci, înghețați, indisponibili.

Și totuși…L-am primit moștenire și trebuie să-l dăm mai departe la fel. Utilizabil pentru încă cel puțin 130 de ani. Ține de noi dacă suntem capabili și dornici să gestionăm puținele piese de patrimoniu local rămase dintr-un puzzle care a fost cândva complet.

Închei cu cuvintele gravate pe piatra depusă, ca mărturie în timp, lângă ceasul din turn, în speranța că n-au fost scrise degeaba: ”La 1883, luna august, doamna Anastasia Cichirdic cu cheltuiala sa au ridicat turnul acestei biserici, cu 4 metri în zid, și au așezat acest orologiu cu patru fețe ale turnului pentru folosul orașului și al bisericii.”

ȘTIRI

error: Content is protected !!