Băiatul şi câiniiAtitudini

Băiatul şi câinii

De câţiva ani, de două sau trei ori pe zi, pe strada noastră, se iscă un adevărat vacarm de mârâituri, lătrături, schelălăituri şi urlete ale tuturor câinilor din vecini. La început nu am ştiut ce se petrece, părea că tot acel concert prevestea producerea unui cutremur. Dar am descoperit ce se întâmpla de fapt.

Un băieţel, frumuşel foc şi subţirel ca un firicel, era pricina acelui concert canin. Înarmat cu un băţ lung şi buzunare pline cu pietricele, trecea de la o curte la alta şi zădăra câinii băgând băţul printre ostreţele sau sârma gardurilor încercând să îi împungă pe câinii care se repezeau lătrând să-şi apere curtea, apoi cu cealaltă mână îi lovea peste gard cu pietricele.

Aha, deci asta se întâmpla şi de aceea găseam tot mai multe pietricele care ajungeau până în mijlocul curţii. Nu veneau din senin, erau aruncate asupra lui Foxy, căţeluşa noastră, care se agita şi lătra înnebunită către strada cu băieţelul cel pus pe o astfel de treabă de a agresa câinii, de altfel destul de paşnici. De fapt, cred eu, el nu considera acest fapt drept agresivitate asupra câinilor şi căţeilor, ci doar un mod de a-şi arăta superioritatea asupra lor. Într-una din zile l-am surprins asupra faptului şi l-am întrebat de ce face asta!? Nu mi-a răspuns, m-a privit zâmbind vesel şi a traversat strada spre curtea vecină continuându-şi, nestingherit, ritualul cu băţul şi pietricelele.

Ne-am obişnuit şi ne-am resemnat cu gândul că băieţelul va creşte şi îşi va găsi un alt hoby. Dar nu s-a întâmplat aşa. Băieţelul a crescut şi a crescut, are aproape doi metri, seamănă cu un plop subţire, dar nu şi-a schimbat obiceiul. E drept, nu mai foloseşte băţul şi pietrele, acum bate cu pumnii în garduri, le scutură cu putere şi se apleacă peste ele pentru a atrage atenţia câinilor care, iritaţi, pe loc încep acea larmă ce ne face să credem că urmează un cutremur. Slavă Domnului, că nu se întâmplă aşa!

Cu toate acestea, mie îmi este drag băiatul acesta care, deşi are aproape doi metri, pe umeri poartă acelaşi căpşor cu aceeaşi figură senină de băieţel care îmi zâmbeşte şi îmi spune respectuos „sărut mâna” , pentru că el nu este încă decât doar un adolescent imberb şi puţin derutat. Şi, mai ales, îmi este drag pentru că în fiecare an, de Crăciun, vine cu colindul iar de Anul Nou, cu uratul. Intră curajos în curte şi ne pomenim cu el în faţa geamurilor mari ale bucătăriei în spatele cărora eu trebăluiesc, la fel ca celelalte gospodine în ajun de sărbătoare. Bineînţeles, colinda şi urătura lui, sunt însoţite de lătratul şi schelălăiturile căţeluşei noastre devenită neputincioasă, închisă în voliera ei. Noi îl ascultăm bucuroşi, îi mulţumim şi îl răsplătim generos, rugându-l să nu ne uite nici în anul care va veni, pentru că pe strada noastră nu prea mai merg copii cu colindul şi uratul la sărbătorile de iarnă.

Aşa că îi iertăm băiatului strania lui atracţie pentru câini, şi cum nu am reuşit încă să înţeleg dacă îi iubeşte sau vrea doar să le demonstreze superioritatea lui, eu sper din tot sufletul că, totuşi, îi iubeşte.

Să creşti mare, măi ţâcă!!

Coca Maria Udişteanu

ȘTIRI

error: Content is protected !!